Crucea vorbește...

Isus i-a crucea pe umeri - de Anatoly Shumkin

„Pe cerul cel mai întunecat, crucea rămâne cel mai mare semn al iubirii și cel mai mare motiv de speranță” (P. Gratry).

 

Fie ca vrei sau nu vrei, crucea este aceea care a salvat lumea. De fapt nu crucea, ci Cristos pe cruce. A dus la împlinire opera mântuirii, nu atât prin vestirea Fericirilor nici prin minunile sale, cât mai ales prin cruce, despuere, neputință, durere, moarte…

 

Acolo atârnând între cer și pământ, cu trupul său înroșit de sânge, a proclamat în fața universului care stătea în uimire împlinirea Scripturilor: „Consumatum est” („S-a împlinit”) (In 19,30).

 

De atunci și până la sfârșitul timpurilor, calea mântuirii se identifică cu calea crucii. Mereu răsună: „Ia-ți crucea și urmează-mă!”

 

Și răspunsul tău?

 

– Care cruce? Acea? Nu! Vreau alta! Nu vreau singurătate, frig, oboseală, luptă comtinuă împotriva naturii… Altceva… O cruce frumoasă… Ceva de decor… și nu prea greu…

 

– Dar nu există o astfel de cruce. Poate la raionul de jucării… Grea sau ușoară, crucea ta este pe măsura ta și e diferită de toate celălalte.

 

„Era prin luna februarie a anului 1206. Sfântul Francisc, alungat de acasă din Assisi de către tatăl său, luat în râs de prieteni, batjocorât de mulțime, a fugit rușinat spre muntele din apropiere. Nu departe de margirea orașului a ajuns în fața bisericuției crăpate a sfântului Damian. Voia să intre încă odată, după ce fusese de atâtea ori, să se arunce la picioarele Răstignitului plângându-și mizeria. Era părăsit de toți.

 

Se simțea atât de singur!... „În biserică se lăsă să cadă în genunchi şi-şi ridică braţele spre cruce ca unul care înneacă. Nu ştiu să spună nici un cuvânt. Contampla crucea unde era pictat un Isus cu o privire blândă care te urmăreşte şi, de fiecare parte, în colţuri, sfinţi şi îngeri. Se abandonă total; ochii în ochii lui Cristos, mâinile şi inima deschise pentru a primi acea lumină de care era flămând sufletul său. Și Isus ţinea deschise braţele sale, îmbrăţişând lumea întreagă. Crucea era din lemn şi pictată; Francisc de o culoare vie şi însângerată. Între cruce şi el era aerul şi penumbra. Dar mai era între ei iubirea, care nu se vede, şi toate rugăciunile bătrânului paroh şi ale ţăranilor, rugăciunile şi lacrimile tuturor oamenilor şi ale întregului univers.

 

Tăcere. Francisc plângea şi în această tăcere, crucea vorbi. Ea vorbea. Pe cruce, Isus se mişca: trupul tremura, capul se ridică şi ochii prinseseră viaţă, ca ai unui om viu; gura fremăta şi buzele se deschideau şi se închideau. Și cu o voce mai frumoasă ca un cântec, Cristos îi spuse:

 

– Reclădeşte biserica mea care cade în ruină.

 

De trei ori. Si apoi capul se plecă din nou pe umăr, ochii s-au stins; şi nu mai era decât o simplă cruce de lemn. Dar Isus îi vorbise. Prin această voce, Isus coborâse de pe cruce.

 

Două iubiri – cea divină şi cea umană – se întâlniseră. Și în sufletul lui Francisc înflori un trandafir de lumină sângerândă.

 

– Isuse! Isuse! strigă el nu mai sunt eu, eu sunt Tu însuşi.

 

Și căzu cât era de lung plângând de fericire”. (Félix Timmermans, La harpe de saint François, Bloud et Gay, Paris 1933; trad. pr. Isidor Chinez).

Lui i-a vorbit, indicându-i drumul pe care apoi l-a urmat în viață.

 

Ție îți spune ceva crucea lui Cristos?

 

Privește-o… îngenunchiază… fă tăcere… ascultă…

 

 

(Chinez Isidor, Predici).