Sfântul Filip Neri (1515-1595) - preot, apostol al Romei

 

“Dacă vrei ascultarea spontană, nu porunci prea mult. Singura noastră regulă este iubirea”.

Filip Neri s-a născut la Florenţa, în 1515, şi a fost botezat în “frumoasa San Giovanni”. Era copil când şi-a pierdut mai întâi mama şi apoi pe fratele mai mare, dar iubirea mamei vitrege şi compania celor două surori mai mici nu au permis ca tristeţea să-şi facă loc în inima sa şi să-i tulbure copilăria.

La celebrul convent din San Marco, părinţii dominicani i-au transmis dragostea pentru învăţătură şi admiraţia pentru spiritul reformator al lui Savonarola.

Familia ducea o viaţă foarte modestă, deoarece tatăl, notar, mai mult decât de muncă, era preocupat de căutarea pietrei filozofale şi, negăsind-o vreodată, când fiii au crescut, au trebuit să se gândească ei înşişi la viaţa lor. Pentru cele două copile nu a fost greu să le găsească soţi, şi Filip, având de acum 16 ani, a căutat un loc de muncă la Cassino, pe lângă un unchi comerciant.

De la Cassino la Roma

Dar aici, mai mult decât afacerile, îl atrăgea abaţia benedictină, aşezată pe muntele pe care se căţăra cu plăcere oricând avea puţin timp liber, devenind foarte curând prieten al ilustrului monah Eusebio da Evoli, care i-a fost director spiritual şi maestru.

Doar trei ani a rămas la Cassino, însă, nesimţind nici o atracţie pentru comerţ şi negăsind în abaţie ceea ce îi plăcea aşa de mult acasă, s-a dus la Roma. Aici, după jaful din 1527, viaţa începuse să înflorească în toate aspectele, de la comerţ la arte, de la reconstrucţia materială la reformarea moravurilor. Un oraş presărat cu sfinţi ca Ignaţiu de Loyola şi primii săi colaboratori, Caietan din Thiene şi tânăra, dar severa sa congregaţie, Carol Borromeu şi cercul său de prieteni, Camil de Lellis şi admirabilii săi slujitori ai bolnavilor.

Filip, ajuns la Roma în 1534, a găsit hrană şi locuinţă pe lângă un vameş pontifical, făcând-o pe învăţătorul pentru cei doi fii ai săi. În acelaşi timp, frecventa Universitatea iezuiţilor, “La Sapienza”, pentru a completa formaţia sa culturală.

Luând în serios misiunea sa de învăţător, descoperea acea metodă educativă pe care apoi o va aplica în întreaga sa viaţă şi o va lăsa moştenire şi fiilor săi: educarea în bucurie, folosind toate mijloacele puse la dispoziţie de providenţă şi de inventivitatea umană, cum ar fi jocul, plimbările, vizitele la operele de artă, cântecul şi muzica.

Cu aceste mijloace, Filip atrăgea la sine tinerii din toate categoriile sociale, chiar şi pe cei mai abandonaţi, care altfel s-ar fi îndreptat spre delincvenţă, şi îi educa dezvoltând în ei calităţile bune şi făcându-i să iubească religia. Dumnezeu intra astfel în viaţa lor nu pentru a o mortifica prin porunci rigide, ci pentru a o face să înflorească punând în valoare talentele fiecăruia.

Un glob de foc

 

Chiar dacă era prins în munca sa, în apostolat şi studiu, Filip cultiva cu multă grijă unirea sa cu Dumnezeu. Locul preferat pentru a se retrage şi pentru a se ruga erau catacombele care-i aminteau de timpurile eroice ale creştinismului. Şi tocmai în Catacombele “San Sebastiano”, în ziua de Rusalii a anului 1544, Duhul Sfânt i s-a prezentat sub forma unui glob de foc ce i-a pătruns inima.

Ceea ce s-a petrecut în acel moment nu ne este dat să cunoaştem, deoarece Filip, cu doar câteva zile înainte de moartea sa, a ars toate scrierile sale. Trebuie să spunem că, dacă Ignaţiu a avut lumina sa la Manresa şi Benedict la turnul din Montecassino, Filip a avut-o şi el la “San Sebastiano” şi s-a lăsat călăuzit de ea toată viaţa.

În acel timp, femeile şi bărbaţii mai sensibili din punct de vedere spiritual faţă de problema reformei Bisericii începeau prin a-şi reforma, înainte de toate, propria viaţă şi dedicându-se operelor de binefacere. Şi Filip a simţit puternic această chemare a Duhului şi, împreună cu un grup de prieteni, a fondat Confraternitatea “Preasfinta Treime”, care şi-a asumat grija faţă de pelerini, atât de numeroşi la Roma, şi faţă de atâţia bolnavi depuşi în spitalele orăşeneşti şi abandonaţi lor înşişi. Instituţia s-a dovedit foarte utilă, mai ales, cu ocazia Anului Sfânt 1550.

Pe lângă operele de asistenţă, Filip a început să dezvolte chiar şi formarea spirituală şi culturală a prietenilor săi, în special, cateheza, spovada, direcţiunea spirituală şi adoraţia euharistică. Tocmai pentru împlinirea cum se cuvine a acestor opere, el a fost hirotonit preot, în 1551, şi s-a instalat pe lângă colegiul ecleziastic în cartierul numit al Regulii, în inima oraşului.

Oratoriul secular

Numeroase erau, la Roma, în acel timp, persoanele ce doreau să se angajeze în viaţa spirituală, fără să intre însă într-un ordin religios. Pentru ei, Filip a realizat una dintre ideile sale cele mai geniale: “Oratoriul secular”. Aici, atraşi de spiritualitatea sa, aşa de umană şi evanghelică în acelaşi timp, alergau oameni simpli şi nobili, meseriaşi şi profesionişti, preoţi şi laici, tineri şi bătrâni, şi toţi se simţeau aici în largul lor.

Ei îl ascultau cu plăcere pe acest preot florentin care îi punea să dialogheze între ei, să se joace şi să cânte, îi implica concret în opere de caritate între bolnavi, orfani şi săraci de orice fel; într-un cuvân, îi ajuta să experimenteze comuniunea lor creştină aşa cum era descrisă în Faptele Apostolilor.

Pentru a vedea că nu este vorba despre un lucru oarecare, se pot urmări roadele. Oratoriul nu era doar un simplu loc de întâlnire şi de formare spirituală pentru oamenii simpli, dar şi locul în care se formau marile talente şi personalităţi ce deveneau celebre prin ştiinţă şi sfinţenie.

Printre aceştia, îi amintim pe: Baronius, care, la îndemnul lui Filip, a scris celebrele Annali Ecclesiastici ca răspuns la Centurie Magdeburghesi, şi a devenit cardinal şi prefect al Bibliotecii Vaticane; Tarugi, episcop şi cardinal, care a purtat spiritul Oratoriului în Franţa; Ancina, care a colaborat cu sfântul Francisc de Sales în reformarea Bisericii în Savoia; Animuccia şi Palestrina, care au adus o contribuţie importantă în muzica polifonică şi la naşterea oratoriului muzical; Severano şi Bosio, care, cu ajutorul cardinalului Carol Borromeu, au înfiinţat studiile arheologiei creştine.

Maestru de viaţă creştină

Domeniul, însă, în care s-a distins într-un mod particular a fost direcţiunea spirituală. Cu o înţelepciune foarte mare, care nu făcea zgomot, deoarece ştia să se ascundă sub aparenţa simplă a bunului-simţ, Filip indica fiecăruia calea sfinţeniei, fără să ceară voturile şi practicile stării religioase. Poate că nici un alt sfânt, înainte de el, nu a ştiut să facă aşa de populară sfinţenia în orice condiţie de viaţă, după cum era dorinţa sfântului Francisc de Sales.

Pentru aceasta alergau la el oameni din popor şi persoane sus-puse, şi el îi primea pe toţi, fără discriminare. A rămas celebru cu următorul episod. În timp ce aştepta un om sărac, el a fost anunţat că va sosi un cardinal ce dorea să-i vorbească. Filip, fără să se tulbure câtuşi de puţin, a răspuns: “Spune domnului cardinal să aştepte, deoarece acum sunt ocupat cu domnul Isus Cristos”. Imediat ce a terminat, l-a primit.

Om blând, dar hotărât

Filip era celebru prin blândeţea sa şi prin respectul faţă de libertatea celuilalt, dar era, de asemenea, cunoscut pentru fermitatea sa chiar faţă de persoanele sus-puse, când era vorba de apărarea dreptăţii sau când trebuia să corecteze greşeli ce aduceau daune comunităţii. Printr-o scrisoare foarte severă, l-a dojenit pe cardinalul Carol Borromeu, care profita de autoritatea sa pentru a lua de la ordinele religioase fraţii cei mai buni, fără să discute mai întâi cu responsabilii lor.

A fost inflexibil şi cu papa Clement al VIII-lea. Când Henric de Navarra, pentru a putea deveni rege al Franţei, a abjurat precedenta sa credinţă calvină (el luptase în rândul hughenoţilor), papa nu a crezut în sinceritatea unei atari convertiri şi nu voia să accepte abjura. Această atitudine intransigentă, însă, putea avea urmări dezastruoase pentru Biserică şi pentru Franţa. Filip i-a spus lui Baronius, confesorul papei, că, atât timp cât papa va avea o atitudine aşa de rigidă faţă de rege, nu va putea să ceară dezlegare pentru propriile păcate. Baronius era între ciocan şi nicovală (sfântul şi pontiful roman) şi nu ştia de cine să asculte. La sfârşit, îndată după moartea lui Filip, papa i-a acceptat sfatul, evitând pericolul unei schisme în Franţa.

Regele, profund recunoscător, după moartea lui Filip s-a străduit să grăbească cauza de beatificare şi să-l proclame şi pe el ca patron al Franţei.

Comunitatea preoţilor

Din oratoriul secular a luat fiinţă, în mod spontan, comunitatea sacerdotală compusă din primii însoţitori ai lui Filip, deveniţi şi ei preoţi. S-au adunat pentru a duce viaţă comună, mai întâi, pe lângă biserica “San Giovanni dei Fiorentini”, pe via Giulia, şi mai apoi, după aprobarea pontificală, în 1575, la “Santa Maria in Vallicella”.

Preoţii oratoriului nu erau legaţi de voturi ca şi călugării, ci doar de angajamentele asumate o dată cu hirotonirea sacerdotală, şi trăiau în comun, uniţi între ei prin caritate fraternă. O viaţă ordonată, fără practici speciale de penitenţă şi de îndrumare la libertatea creştină şi la simplitatea evanghelică.

Este greu de tratat în câteva rânduri liniile esenţiale ale spiritualităţii pe care Filip a trăit-o şi pe care şi-a construit opera sa. Vreau să indic totuşi câteva.

Înainte de toate, o vie caritate faţă de aproapele: orice persoană, indiferent de raportul în care se află cu societatea, pentru Filip, este o prezenţă a lui Cristos, un Isus ce trebuie ascultat şi slujit chiar sub aspect material, aşa cum ne învaţă evanghelia.

Un al doilea punct ferm este mortificarea egoismului şi a gloriei deşarte. Filip nu a ţinut atât la penitenţele corporale, dar le cerea pe acelea care mortificau orgoliul. Uneori, îşi ducea trei degete la frunte şi amintea că în acel mic spaţiu se decidea sfinţenia sau pierzarea, deoarece gloria deşartă şi mândria reuşesc să ruineze chiar şi persoanele ireproşabile în alte domenii ale vieţii morale.

De la Baronius, pe care îl preţuia foarte mult, reţinem acest fapt. Comunitatea preoţilor din oratoriu stabilea zilnic cine trebuia să lucreze la bucătărie. Filip a făcut în aşa fel ca, în diferite zile, sorţii să cadă pe Baronius, până într-o dimineaţă când acesta, intrând în bucătărie, a văzut scris pe perete: “Baronius cocus perpetuus” (“Baronius, bucătar permanent”). Caligrafia era cunoscută şi Baronius nu numai că nu i-a luat-o în nume de rău, dar şi-a exprimat disponibilitatea faţă de Filip de a accepta nu numai gluma, dar şi conţinutul.

Un al treilea pilon al spiritualităţii evanghelice ce se trăia în oratoriu era bucuria, o bucurie ca rod al unei vieţi cu totul trăite în voinţa lui Dumnezeu. Pentru Filip, un sfânt trist era un trist sfânt.

În fine, simplitatea evanghelică. El poseda simplitatea lui Francisc din Assisi, adaptată timpurilor moderne, care uneori surprindea şi distra în acelaşi timp. Când i-au adus, în numele papei, pălăria de cardinal, nu numai că nu a acceptat numirea, dar a întrebat în glumă cât ar fi putut să câştige pe acel minunat obiect. Apoi, a încredinţat-o copiilor oratoriului, pentru ca aceştia să se joace cu ea.

Datorită meritului său, predica a pierdut tonul emfatic şi cântul sacru a devenit mai popular. Pentru preoţii săi, a voit o haină simplă şi plină de demnitate, în aşa fel încât ei să se poată prezenta între oamenii umili şi, în acelaşi timp, în palatele nobililor şi în Curia Papală fără să atragă în mod deosebit atenţia.

Regula lui Filip

Toată spiritualitatea sfântului Filip Neri se poate rezuma în această frază pe care el o repeta cu multă plăcere: “Singura noastră regulă este iubirea”.

 

În mai 1595, fiind de acum la vârsta de 80 de ani, Filip s-a îmbolnăvit grav şi, gândindu-se la Domnul răstignit, spunea: “Tu, Isuse, pe cruce, şi eu într-un pat curat cu atâta lume în jurul meu, care are grijă de mine!” A murit la data de 26 mai în acelaşi an.

 

Lucrarea sa se întărise deja nu numai la Roma, dar şi la Napoli, la San Severino şi la Fermo, şi nu a întârziat să treacă hotarele Italiei şi ale Europei; a fost reluată cu succes de cardinalul Newman şi răspândită în Anglia.

 

La moartea sa, Filip a fost îndată aclamat sfânt de locuitorii Romei şi papa a iniţiat foarte curând procesul, declarându-l fericit, în 1610, şi sfânt, în 1622. Poporul Urbei l-a voit ca un al doilea patron şi a introdus obiceiul de a oferi în fiecare an, în biserica de la Vallicella, cu ocazia sărbătorii, un potir de aur în semn de afecţiune şi recunoştinţă.

Personificarea libertăţii creştine

E sigur că, o dată cu carisma sa Filip a avut o contribuţie determinantă la reînnoirea Bisericii, alături de alţi carismatici ai timpului său. Dacă sfântul Camil de Lellis scria evanghelia carităţii în slujirea bolnavilor abandonaţi propriului destin, dacă sfântul Caietan din Thiene făcea să înflorească în mijlocul clerului apostolica vivendi forma, cu toate valorile vieţii monastice şi ale rugăciunii liturgice, dacă sfântul Ignaţiu de Loyola, cu societatea sa, reda un chip unitar Bisericii, nu numai în aspectul ei disciplinar, ci mai ales în cel spiritual şi intelectual, sfântului Filip Neri îi revine meritul de a fi exprimat toată această nouă vitalitate catolică în forme mai libere, mai spontane şi mai adaptate spiritului secular. Istoricul Lortz îl defineşte pe sfântul Filip Neri ca fiind “cea mai bună personificare catolică a libertăţii creştinului”.

 

Filip a fost un mare reformator, dar în felul său. El, care îl iubea aşa de mult pe Savonarola până la a-l considera un sfânt şi a-i citi scrierile, a adoptat pentru sine un stil diferit: violenţei profetului compatriot, el îi prefera fermitatea înveşmântată în caritate, o caritate îmbrăcată, la rândul ei, într-un umor sănătos. El lupta împotriva abuzurilor mai mult cu exemplul decât cu cuvântul; respecta instituţiile, dar nu aştepta prea mult de la ele. Obişnuia să spună: “Este posibil să restaurezi instituţiile prin sfinţenie, dar nu să restaurezi sfinţenia prin instituţii”.

(Sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/1738/Sf-Filip-Neri-pr.aspx).