Sfântul Martin din Tours, episcop (11 noiembrie)

Sfântul Martin din Tours

Martin din Tours este unul dintre acei oameni care au făcut să vorbească despre sine generaţii întregi, pentru faptul că au fost protagoniste ale unor episoade capabile să trezească fantezia populară. Toţi am auzit povestindu-se episodul despre sfântul Martin, care călărind acoperit cu mantia sa de gardă imperială, întâlnind un sărac tremurând de frig, printr-un gest generos taie în două mantaua, dându-i jumătate săracului. Noaptea, în vis, îl vede pe Isus, acoperit cu acea jumătate de manta, zâmbindu-i recunoscător.

Martin, fiu al unui tribun roman, se născuse la Sabaria, în Panonia, pe la 315. La cincisprezece ani îmbrăca deja uniforma militară. Episodul despre manta trebuie situat în această perioadă, pentru că la optsprezece ani a primit botezul şi a părăsit armata pentru a-l urma pe sfântul Ilariu de Poitiers, învăţătorul său. După un scurt noviciat de viaţă pustnică în insula Gallinaria, pe coasta ligură, Martin a înfiinţat o pereche de mănăstiri: Liguge, cea mai veche din Europa, şi Marmoutier, destinată să devină un mare centru de viaţă religioasă.

După paranteza contemplativă, s-a deschis cea activă: Martin, ales episcop de Tours, a devenit marele evanghelizator al centrului Franţei. Fusese, după cum se spune, soldat fără voie, călugăr prin alegere, şi a fost episcop prin datorie. În cei douăzeci şi şapte de ani de viaţă episcopală şi-a câştigat iubirea entuziastă a săracilor, a nevoiaşilor şi a celor care sufereau nedreptăţi, dar era rău văzut de către cei din clerul său care tânjeau după viaţa liniştită. A fost chiar acuzat de către un preot cu numele de Brizio. A devenit proverbială fraza sa: "Dacă Cristos l-a suportat pe Iuda, eu de ce nu l-aş suporta pe Brizio?".

A murit pe poziţie, la 8 noiembrie 397 la Candes, în timpul unei vizite pastorale. Funeraliile sale, care au avut loc după trei zile, au fost o adevărată apoteoză; în acea zi, 11, Martin este amintit şi acum. El poate fi considerat primul sfânt nemartir care are sărbătoare liturgică. Acea dată a rămas şi ca punct de referinţă în contractele de locuinţe, de terenuri, de vânzare-cumpărare, în lumea agricolă: "noul vin se bea la sfântul Martin", se spune şi acum în multe regiuni italiene şi franceze. Jumătatea foarte celebrei mantale pe care sfântul Martin a împărţit-o cu un sărac la Amiens, fiind luate numeroase franjuri pentru a îmbogăţi diferitele relicviare, este păstrată cu grijă într-o capelă (numele derivă tocmai de la "cappa", manta), iar custodele a luat numele de capelan. Sfântul Martin a lăsat urme despre sine până şi în vocabular. (M. Sgarbossa, L. Giovannini, Sfântul zilei, Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei)