Harpa sfântului Francisc (I)

 Binecuvântare

        

         Soarele se scufundase asemenea unui peşte de aur. Şi deasupra bisericuţei Notre-Dame singură şi uitată în pădure, dintr-o dată plană o muzică frumoasă şi dulce. Un păstor, care trecea pe acolo cu oile, o asculta chiar în momentul când vroia să cânte la clarimetru său un cântec pentru Sfânta Fecioară. Şi-a ridicat uimit ochii spre acoperişul distrus. Dar n-avea de văzut nimic acolo decât un rest de zi stinsă. Să fie o orgă? se gândea el. A împins uşa şi privea în interior. Era întuneric şi linişte. Muzica vine deci de afară, îşi zise. A ieşit din nou şi-a ridicat ochii. Dar iată că oile ascultau şi ele. Se vedea acesta de pe ochii lor. Sus, muzica devenea din ce în ce mai clară, şi o sută de voci se împleteau ca lianele.

          - Doamne, ce frumos! Să mori nu alta! Trebuie să i-o spun parohului, îşi zicea în sine, căci nici nu mai putea vorbi, aşa de mare era emoţia, inima îi spunea ce se întâmplă. Şi-a scos pălăria, a îngenuncheat şi bâiguia: îngeri! îngeri!

          Ochii i s-au umplut de lacrimi iar oiţele au îngenuncheat şi ele.

          Soarele dispăruse deja în spatele muntelui din depărtare. Valea cu râurile şi viile sale era deja de un bleu sumbru, dar Assisi, acest mic oraş alb cu echipa roşi negri, la jumătatea coastei muntelui, era încă roz de lumină. Domnea o tăcere adâncă, ca şi cum s-ar aştepta să înceapă muzica. In asemenea momente se petrec uneori lucruri minunate. Şi de data asta la fel. Un om înalt şi uscăţiv intra pe poarta cetăţii, şi nu purta pe trupul său gol decât o piele de oaie uzată. Mâna dreaptă o ţinea înainte cu degetul arătător în sus ca unul care predica; un surâs pe buze, cu o voce muzicală striga în tăcerea văii. "Iată că va veni pacea şi bunătatea!"

          Urca astfel pe străduţe, prin micile pieţe, prin faţa fântânilor şi bisericilor.

          Lumea ieşea din casă dar el nu întorcea deloc capul. Mergea mereu drept înainte, spre vârful muntelui, până când a dispărut de cealaltă parte, cântând.    

          După aceea, în momentul în care se mai aşteaptă puţin ca să se aprindă lampa, a ieşit dintr-o străduță întunecoasă un bătrânel îmbrăcat ca un pelerin. Era orb şi nu vedea decât albul ochilor lui. Si fără a ezita ca unul care vedea, traversa mica piaţă a Duhului Sfânt îndreptându-se spre casa negustorului de postav Pietro Bernardone care se căsătorise anul trecut cu o nobilă franceză din Sud. Era un frumos şi bogat magazin cu mici coloane. Pelerinul bătu la poartă şi în timp ce aştepta, rugăciunea îi făcea barba tremurândă. Ţinea mâna desfăcută ca un cerşetor. Servitoarea, o ţărăncuţă roşie la faţă şi simplă, a venit să-i deschidă repede. Se putea auzi o femeie care gemea, la etaj; dar înainte ca femeia de serviciu să-i fi spus ceva, orbul anunţă:

          - Spuneţi-i Doamnei Bernardone să meargă în grajd. Numai acolo poate să se nască copilul său. Aşa vrea Domnul.

          Şi plecă cu ochii săi albi ridicaţi spre cer. Servitoarea în două secunde fu sus ca să povestească cu bucurie - de abia răsuflând - că un călugăraş orb, cu o lumină deasupra capului, a venit să-i spună din partea Domnului Isus Cristos că copilul trebuia să se nască în grajd. Cei care erau în cameră, doctorul, moaşa, Doamna care se afla în pat suferind din toată fiinţa ei, şi câteva prietene ale sale, au găsit imediat vrednic de veneraţie tot ceea ce povestea servitoarea. Căci toţi erau catolici buni, iar doctorul avusese odinioară gândul să se facă călugăr. De altfel până acum, au încercat în zadar medicamente, promisiuni, rugăciuni. Şi Doamna suferea atât de mult! Iar Domnul era aşa de departe, în Franţa, pentru comerţ! Povestirea femeii de serviciu a făcut să apară puţină speranţă.

          - În grajd, îşi spunea unul după altul.

          - Da, în grajd, gemea Doamna. Căci... am avut un vis... Acest călugăr n-avea aripi?

          - Probabil, spunea servitoarea, dar nu le-am văzut.

          Atunci, cu multă grijă, doctorul şi moaşa o ajutară pe Doamnă să coboare. Prietenele ei urmară, ducând rufe şi vase cu apă caldă, servitoarea purtând agheazmadarul de armă. Au traversat casă, apoi   grădiniţa care scânteia plină de trandafiri de septembrie. Şi acolo, într-un grajd, pe o legătură de paie proaspete, la lumina unei candele, s-a născut copilul; şi a fost aşa de uşor ca un cântec popular.

          - E un chin să-ţi faci atâtea griji, spunea moaşa.

          Acest copil era Francisc. A venit pe lume într-un grajd. Iată-l imediat spălat de moaşă, înfăşat şi culcat într-o iesle, alături de mama care obosită şi uşurată, adormise. Toţi priveau plini de admiraţie.

          - Minunat! Minunat! murmura doctorul ridicându-şi ochii spre plafonul întunecat.

          Servitoarea râdea:

          - E ca în grajdul din Betleem.

          - Fără bou şi măgăruş, glumi moaşa.

          - Dar era totuşi un înger, replică slujitoarea, şi mi-a vorbit; ...şi nu ţie.

          - Să mulţumim mai degrabă Domnului, îi preveni doctorul, cu evlavie.

          El şi-a făcut semnul crucii. Toţi s-au însemnat cu semnul crucii şi s-au rugat cu mâinile împreunate: iar servitoarea a îngenuncheat ca să se roage.

(Félix Timmermans, La harpe de saint François, Bloud et Gay, Paris 1933; trad. pr. Isidor Chinez).