Credinţa este dăruire totală

Candelă...

 

1. Iniţiativa lui Dumnezeu în credinţă. Ca şi în Vechiul Testament şi în predica lui Isus credinţa presupune iniţiativa divină. „Nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaște nimeni, decât nimai Fiul și acela căruia Fiul vrea să-i reveleze” (Mt 11,27). Ceea ce este valabil pentru credinţa în Tatăl, este valabil şi pentru credinţa în Fiul.  De aceea Isus răspunde astfel lui Petru care a recunoscut mesianitatea şi filiaţiunea sa divină: „căci nu carnea și sângele ți-au revelat acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri” (Mt 16,17). Apostolilor le este dat să înţeleagă misterul împărăţiei cerului (cf. Mc 4,11). Credinţa presupune deci cuvântul revelaţiei şi iluminării din partea lui Dumnezeu.

 

2. Credinţa în mesajul Împărăţiei lui Dumnezeu. În timp ce în Vechiul Testament credinţa constă pe de o parte în recunoaşterea că Dumnezeu a condus poporul în trecut şi, pe de altă parte, în aşteptarea mântuirii viitoare, în evanghelii ea se referă la prezent, unde se împlineşte aşteptarea şi ajunge Împărăţia lui Dumnezeu. „S-a împlinit și împărăția lui Dumnezeu este aproape! Convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15). Isus dă mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu prin cuvântul şi minunile sale. Acestea, pe de o parte, presupun credinţa în puterea lui Dumnezeu care se descoperă în Isus (cf. Mc 2,5; 5,34; 9,14-29; 10,52; Lc 17,19), pe de altă parte pregătesc calea credinţei în Mesia (Mc 4,41: "Cine este oare acesta, că şi vântul şi marea îl ascultă?”). În credinţă omul atinge deja binele mesianic al iertării păcatelor (cf. Lc 7,50).

 

3. Credinţa ca dăruire totală. Credinţa nu constă doar în practici religioase exterioare. Isus dojeneşte numindu-i necredincioşi pe acei iudei care mărturiseau zilnic pe Dumnezeu numai cu buzele (cf. Mt 17,17). Credinţa adevărată conţine şi cunoaşterea şi înţelegerea (cf. Mt 11,25-27), însă în limbajul Sfintei Scripturi cunoaşterea nu indică doar o activitate intelectuală, ci mult mai mult. Conform Sinopticilor, „credinţa” exprimă atitudinea complexă în faţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi a lui Cristos, atitudine care presupune rupere totală de păcat şi renunţare la sine însuşi (cf. Mc 1,15). Numai cel care se eliberează de meschinătatea şi orbirea umană a păcatului şi de propria dreptate plină de mândrie poate să se deschidă Împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Mt 21,32).

 

Credinţa trebuie să pătrundă omul întreg şi toată viaţa sa: credinţa este adevărată când se transformă în urmarea lui Cristos, când cel credincios mărturiseşte pe Cristos chiar în persecuţie (cf. Mt 10,32; Mc 8,38). În plus, credinţa adevărată se traduce şi în rugăciune şi astfel în credinţă care mută din loc munţii (cf. Mc 11,23s).

 

4. Mântuirea este în credinţă. Credinţa face posibilă mântuirea în timp ce necredinţa îi închide calea. Credinţa este deja presupusă pentru ca Dumnezeu să poată săvârşi minuni în favoarea omului prin Cristos. Însă, mântuirea deplină, definitivă şi escatologică, vine oferită numai celui credincios. "Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat" (Mc 16,16).