Cuvânt înainte:
Delicatul surâs al
veşniciei asumate
Probabil că societatea modernă
trăieşte, fără să realizeze prea bine, cu sentimentul acut şi (neapărat)
angoasant al unui viitor imprecis, dificil şi lipsit de perspective
luminiscente. De aceea se preferă azi, cultural vorbind, prospecţiilor
catastrofice asupra zilelor de mâine, calmele introspecţii şi rememorări ale trecutului
deja consfinţit şi bine temperat, chiar dacă şi acolo dai, în răspăr, peste
răni personale abia cicatrizate ori peisaje istorice sumbre.
Oricum, asta ar putea fi una
dintre multiplele explicaţii ale succesului constant „de casă” şi de public ale
majorităţii jurnalelor intime, însemnărilor de sertar, memoriilor,
corespondenţei private sau orice altceva intră sub zodia memorialisticii de
ocazie ori deliberate. Aşa se face că până şi jurnalele fictive ale maeştrilor
poeticieni ori memoriile improvizate ale unor autoraşi ce abia au trecut pragul
adolescenţei literare se vând binişor, prin simplul fapt al plasării lor sub
aceeaşi umbrelă generoasă a recuperării trecutului sinoptic.
În acest fel, iată, după de
curând apărutele Memorii ale „unui
preot bătrân” – aparţinând în fapt distinsului cleric greco-catolic şi
marcantului intelectual bănăţean Nicolae Brînzeu – avem în faţă Jurnalul aceluiaşi martor atent al
evenimentelor din epoca interbelică, dar şi din debutul tăvălugului comunist.
Aceste însemnări zilnice, deşi începute „la aproape 50 de ani” (pe 12 mai
1932), repezintă rodul maturităţii pârguite (ca să nu spunem direct al
înţelepciunii) unui cărturar deloc minor ce a priceput că şi un actant din
planul secund al acţiunilor majore ca el „are momente de înregistrat, care
contribuie mult la cunoaşterea lucrurilor şi persoanelor cu care a avut
contact”, cum însuşi ne lămureşte în preambulul exerciţiului său salutar de
recuperare a memoriei colective.
Este cu adevărat fascinant să
întâlneşti la fiecare două trei pagini, pe lângă colegii de profesie eclezială,
personaje notorii din epocă precum Goga, Iorga, Titulescu, Nae Ionescu, Zenovie
Pâclişanu, Agârbiceanu, Gala Galaction, Iuliu Hossu, dr. Petru Groza (coleg de
şcoală în Orăştie), defilând parcă alături de narator, etalându-şi pe rând
partea de durată personală, porţia de întâmplări şi păreri diverse din
caleidoscopul mozaicat al cărora se încheagă marea frescă a istoriei naţionale.
Chiar dacă nu sunt cu toţii
protagonişti egali ca impact naţional ori importanţă, rolul lor e mereu mai
mult decât decorativ, umplând cu eleganţă interstiţiile unei ţesături textuale
lipsită de poncife, curată şi francă în abordarea unei realităţi adeseori frustrante
şi dificil de lămurit chiar şi astăzi.
Uimitoare este apoi seninătatea
generică a preotului cronicar, desprinsă parcă din alte vremi, capacitatea sa
constantă de a reda ca un istoric autentic evenimentele, adică sine ira et studio, fără mânie şi
părtinire – potrivit clasicului îndemn al romanului Tacitus. El totuşi pleacă
urechea şi la zvonurile străzii, la „gura lumii slobodă” cum ziceau ţăranii şi
notează cu delicii nebănuite bârfele momentului uneori în limba latină, ca un
alt Umberto Eco din Numele trandafirului
(convins că cenzorii vremii nu se vor osteni să-i traducă însemnările
„cifrate”, cum am făcut eu cu mare bucurie la solicitarea pioasei sale nepoate
editor): chiar dacă el coboară aparent tonul relatării de la sacrul relativ al
profesiei sale către profanul absolut al vieţii cotidiene, farmecul inefabil al
amintirilor de faţă stă exact în aceată concesie făcută eternului omenesc de
măreaţa teologie.
Este, pentru cititorul de acum,
un permanent clivaj binefăcător, o ideală rupere (con)textuală de ritm între
gravitatea vremurilor şi hazul cotidianului insolit, între durerile suferite de
Biserică sau necazurile cultului de care se dovedeşte atât de ataşat şi umorul
involuntar, aproape boccaccioesc, al „pecadilelor” de care se fac vinovaţi (sau
măcar bănuiţi) clericii din perimetrul său. Şi, totuşi, vorba lui Tucidide care
compunea istoria doar „pentru eternitate” îl obsedează: frecvent repetă că doreşte
să fixeze pentru veşnicie, să eternizeze un eveniment sau altul ce i se par lui
automat destinate posterităţii de lungă durată. Ca un alergător de cursă lungă
solitar şi sagace, atent la tot şi la toate, îşi potriveşte uneori cronometrul
conştiinţei consultat în fugă cu marile orologii ale duratei universale,
căutând să sublinieze reperele de neocolit trăite de el şi să le propună
subliniat urmaşilor.
Un exemplu, zic eu, de om care
şi-a trăit conştient şi generos propria viaţa, nu s-a lăsat doar, ca mai mulţi
dintre contemporanii lui, trăit la modul pasiv şi resemnat de spasmele unor
timpuri marcate de confuzie endemică şi amară restrişte.
Mă gândeam, citind cu inters
crescând notaţiile sale, la cele două categorii primare de Confesiuni din marea literatură universală: una completă,
definitivă, dureros de sinceră şi destinată prioritar Creatorului, cu scopul
secundar al edificării şi chiar al mântuirii semenilor, aşa cum în premieră
pentru un muritor şi-a gândit mărturisirile Părintele bisericesc Augustin,
cealaltă eminamente conjuncturală, subiectivă şi selectivă, urmărind efectul
imediat, orientată exclusiv spre publicul mereu avid de fapte scandaloase,
dornică de a epata şi a dobândi gloria lumească, aşa cum le-a stat în fire unui
Rousseau ori Casanova.
Părintele Brînzeu face, cu
siguranţă, concesii mundanului în paginile însemnărilor sale zilnice – se simte
bine ca om şi, asemenea comediografului Terenţiu ce-l traducea romanilor pe
Menandru, „nimic din ce-i omenesc nu socot străin de mine”) – dar niciodată nu
pierde din vedere marele plan al Providenţei (chiar dacă nu-i pricepe toate
meandrele şi căile misterioase), nu disperă şi încearcă să fie piatra temeinică
pe care Mântuitorul său şi-a întemeiat Biserica, stabil şi de nădejde pentru
toţi ai lui, educativ şi iubitor cu enoriaşii, popular şi implicat cu colegii
de breaslă şi cu autorităţile vremii. Un exemplu de trăire intensă, caldă şi
tonică, cum vor fi avut mulţi dintre preoţii şi reprezentanţii intelighenţiei
interbelice de la noi.
El are în plus faţă de mulţii
anonimi sau prea puţin ştiuţii circumvecini calitatea de porta-voce a unui
întreg leat, de cronograf lucid al unei generaţii de referinţă din istoria
modernă a ţării. De aceea păţaniile trăite de el şi opiniile-i personale devin
pilduitoare pentru toţi cei interesaţi de istoria bisericească, de cea a
culturii, a mentalităţilor şi a neamului nostru în ce are el mai ales ca lamură
savantă şi bună mireasmă spirituală.
Claudiu T. Arieşan
(Brînzeu Nicolae, Jurnal unui preot bătrân,
Editura Eurostampa, Timişoara
2011, p. 23-26).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu