Introducere
Motto:
„Acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă” (N. Steinhardt).
Făra nicio umbră de îndoială, Jurnalul fericirii este una dintre cărţile fundamentale ale culturii române de după 1989. Veritabil testament literar, această operă a schimbat destine, a dat naştere la vocaţii nebănuite şi convertiri spirituale neaşteptate.
Ca oglindă memorială a unor vremuri neliniştite, Jurnalul ridică şi o delicată interogaţie teologică: există o „religie a intelectualilor”? Trăiesc intelectualii altfel credinţa?
În timpul întâlnirii noastre, vom retrasa parcursul intelectual şi spiritual al lui N. Steinhardt, etapele conversiunii sale, dimensiunea memorială a scrierilor sale, controversele actuale cu privire moştenirea operei şi posibilitatea şi necesitatea canonizării acestuia.
La final, după cum o spune şi titlul, vom citi şi interpreta pasaje semnificative din Jurnal.
(sursa: http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/2014/relecturi-n-steinhardt-jurnalul-fericirii/).
Prima versiune a Jurnalului fericirii, face obiectul acestei ediţii, a fost încheiată la începutul anilor ’70. împrejurări nefericite au făcut, însă, ca ea să fie confiscată aproape imediat după aceea. Despre existenţa textului apucaseră să afle doar câţiva prieteni.
Fire curajoasă şi tenace, N. Steinhardt purcede la redactarea celei de-a doua versiuni, mai amplă şi mai amănunţită. La finele acestui anevoios travaliu o nouă şi, de astă dată, plăcută surpriză îl aştepta. Lectura textului iniţial convinsese organele de interne că el nu pune în pericol „securitatea statului”. în cele din urmă la insistenţa lui D. R. Popescu, preşdintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, se hotări, aşadar, restituirea piritului jurnal.
Presat de eventualitatea unei reveniri, N. Steinhardt revizuieşte, completează şi corectează ambele versiuni, punându-le de îndată la adăost. Această din urmă formă a textului stă de altfel, şi la baza ediţei de faţă girul de care se bucură ea din partea autorului decurge nu numai din cuvintele cu care ne-a fost încredinţată ci şi din menţiunea înscrisă pe pachetul sigilat: Testament literar.
Dintre multiplele semnificaţii ale acestui subtitlu să reţinem aici doar pe aceea care vădeşte convingerea lui N. Steinhardt asupra caracterului postum al operei sale. Acest fapt explică de ce parte din ideile Jurnalului au fost reluate în scrierile antume.
Pentru a nu diminua cu nimic din parfumul de epocă al textului am lăsat neschimbate unele inovaţii sau particularităţi lexicale. În acelaşi scop am procedat la descifrarea iniţialelor de nume ale personajelor. Cititorul poate, astfel, găsi la sfârşit (după propriul nostru aparat de note) o listă a prescurtărilor onomastice. Cele câteva cazuri neelucidate reprezintă fie persoane despre care nu am găsit informaţii, fie persoane pentru care această operaţie este inoportună. Referinţa altor prescurtări sau apelative rezultă din context.
(...)
Testamentul politic al lui N. Steinhardt a fost încredinţat mai multor prieteni apropiaţi. Ar fi, însă, prea riscant să afirmăm că gestul său urmărea pregătirea unei acţiuni colective de protest, deşi toate argumentele conduc spre această concluzie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu