Contemplația, între adevăr și iluzie (de Tereza-Blîndușa Palade)

Catedrala ”Sfânta Maria Regină” - Iași
(lumnarea pascală)

După ce Gregorio Allegri a compus pentru Papa Urban al VIII-lea splendida lui piesă muzicală Miserere (1630), în care Psalmul 51 (Ai milă de mine, Dumnezeule) este interpretat printr-o succesiune de intonaţii polifonice şi gregoriene, ceremonialul a impus ca această piesă să fie cântată numai în Capela Sixtină, în miercurea şi vinerea din Săptămâna Sfântă, după oficiul matinal al tenebrelor. În intervalul de tăcere dintre intonaţia polifonică şi cea gregoriană, era stinsă câte o lumânare, astfel că, pe măsură ce piesa avansa, în capelă se făcea tot mai întuneric. În final, în intervalul de tăcere dintre ultimele versuri, era stinsă şi ultima lumânare şi muzica se termina într-un întuneric deplin.

 

Acest ceremonial pare să comunice simbolic faptul că mila lui Dumnezeu şi manifestarea prezenţei Sale se fac cel mai bine simţite într-o singurătate marcatăde întuneric. Este întunericul singurătăţii cu Dumnezeu, în care mintea uită de grijile şi preocupările sale şi se odihneşte în venerarea pasivă şi, liniştită a Celui Veşnic. Locul cel mai propice pentru această solitudine este, desigur, biserica. Dar o astfel de biserică trebuie să fie tăcută şi, pe cât posibil, întunecoasă – chiar dacă se află în mijlocul oraşului, unde zgomotele din jur par să semene mai curând cu agitaţia încărcată de resentiment a infernului.

Rugăciunea în tăcere este acţiunea cea mai profundă a omului, la care el participă cu spiritul său. Deşi este un act interior, acest fel de rugăciune trebuie să fie marcat şi vizibil, prin retragerea fizică a omului într-un colţ liniştit. „Iar tu, când te vei ruga, intră în odaia ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns“ (Matei 6,6). Acest colţtrebuie să fie întunecos, întrucât trebuie să-i permită omului o solitudine cu Dumnezeu eliberată de tensiunile create prin prezenţa altor oameni.

 

Desigur, „Dumnezeu este lumină“ (1 Ioan 1,5). Dar strălucirea glorioasă a divinităţii depăşeşte infinit capacitatea sensibilă şi inteligibilă a omului de a vedea. De aceea, în rugăciunea interiorizată, sufletul uman poate primi darul unei intuiţii a măreţiei divine numai din partea întunericului. Acest întuneric nu este cel al păcatuluişi al ignoranţei, despre care vorbeşte simbolic Scriptura (Efeseni 5,8). Este întunericul care aparţine unui mister de necucerit, care nu poate fi luat în posesie prin înţelegere intelectuală, deşi contemplarea lui oferă o nouă înţelegere, mai senină şi mai adâncă – dar care seamănă mai mult cu ceea ce numim ignoranţă. Înţelegerea contemplativă nu poate fi descrisă decât ca o „înţelegere fără-nţeles“ (Sf. Ioan al Crucii), o înţelegere aflată pe un nivel la care activitatea intelectului încetează, pentru a face loc unei cunoaşteri mai pure şi mai esenţiale.

 

Întunericul singurătăţii contemplative nu are, fireşte, numai o semnificaţie exterioară. Cel care se roagă „în întuneric“ trebuie să înveţe să se golească de sine, renunţând chiar şi la dorinţa eului său spiritual de a gusta plăcerile şi consolările rugăciunii. Aceasta înseamnă a rămâne într-un soi de dezolare şi destituire de sine, susţinută numai de încrederea în mila infinită a lui Dumnezeu. Omul care se abandonează în acest fel milei lui Dumnezeu nu se mai bazeazăpe puterile şi facultăţile sale, ci i se încredinţează lui Dumnezeu asemenea copiilor care sunt moştenitorii Împărăţiei cerurilor. Iov nu a putut contempla nimic din realitatea divină în vremuri de prosperitate, ci a trebuit să traverseze calea spinoasăa golirii complete de sine, pentru a recunoaşte că „este nimic“ (Iov 40,4) în faţa Celui de necuprins.

 

De multe ori, cel care încearcăsă experimenteze contemplaţia porneşte la drum cu sentimente opuse dezolării: el este uneori cuprins de o frenezie entuziastă susţinută de false speranţe şi cultivă o mulţime de idei îmbătătoare despre „culmile strălucitoare ale contemplaţiei“. Îşi formează o identitate de „mistic“ cu care se prezintă, uneori chiar explicit, în ochii celorlalţi. După ce speranţele iluzorii îi sînt înfrânte, această înflăcărare sensibilă nu mai poate fi susţinută, pentru că, în locul revărsărilor de lumină şi de înţelegere, se simte mai curând briza aridă a deşertului şi totul pare că se înfundă într-o opacitate frustrantă şi aparent lipsită de sens. Dar tocmai în acest moment, dacă închinătorul are umilinţa să renunţe la aşteptările sale şi să se lase călăuzit de spiritul lui Dumnezeu, se poate apropia cu adevărat de contemplaţie, mergând pe drumul purificărilor dureroase de iluziile sale despre „strălucirea vieţii contemplative“. Totuşi, el va trebui să vrea să parcurgă acest stadiu de maturizare, lăsându-l pe Dumnezeu să-i ardă în focul său impurităţile, şi va trebui să-şi dorească cu adevărat să renunţe la iluziile care îl împiedică să se apropie de sinele lui real şi de Dumnezeu însuşi. Numai dacă renunţă la eul său fals şi la iluziile sale, contemplativul poate începe să asculte simplu întunericul unei prezenţe derutante, care nu poate fi semnificată prin imagini şi cuvinte – dar despre care are presimţirea stranie şi vagă că este totul.

 

Renunţarea contemplativului la eul său fals şi la ambiţiile sale spirituale este o formă mult mai radicală de asceză decât mortificările şi penitenţele exterioare. Totuşi, omul are un trup şi libertatea lui interioară de a se deschide faţă de meditaţie şi contemplaţie religioasă depinde şi de capacitatea lui de a-şi controla impulsurile şi dorinţele naturale. Trupul nu este rău în sine, aşa cum susţin maniheiştii, care opun în mod eronat un principiu material ce ar fi în întregime rău unui principiu spiritual care ar reprezenta bunătatea perfectă. Trupul este un lucru creat şi orice lucru creat se împărtăşeşte din bunătatea Creatorului său. Dar libertatea spirituală de a cultiva solitudinea contemplativă este condiţionată, după cum ne spun cele mai mari tradiţii religioase ale lumii, de capacitatea omului de a-şi modera şi înfrâna pornirile simţurilor, mai ales pe cele care ţin de instinctul sexual, care este cel mai puternic şi mai vehement dintre toate instinctele. Astfel, libertatea de a rămâne în solitudinea întunecată a rugăciunii tăcute şi de a te deschide faţă de luminile interioare nu poate fi reală în absenţa autocontrolului care disciplinează trupul. Desigur, prescripţiile privitoare la continenţă, legate de voturi religioase şi de promisiuni solemne, nu li se pot aplica celor căsătoriţi, pentru care castitatea înseamnă, pur şi simplu, o fidelitate conjugală care ascultăde ordinea raţiunii şi a moderaţiei.

 

Lumea de astăzi este marcată, în fapt, chiar de opusul virtuţilor necesare pentru contemplaţia autentică. Astfel, mulţi oameni respectabili, care sunt chiar morali în lumina valorilor convenţionale, se comportă ca şi cum singura realitate existentă ar fi trupul şi relaţiile sale cu lucrurile. Să notăm aici că economia şi politica au ca obiect numai realităţile materiale şi administrarea lor eficientă – adică numai realităţile accesibile celor cinci simţuri. A-ţi limita întreaga existenţă la ceea ce este accesibil simţurilor corporale înseamnă a trăi sub nivelul hotărât de Dumnezeu pentru fiinţa umană – întrucât omul este înzestrat şi cu un suflet inteligent şi cu unul spiritual, care nu se pot realiza într-un sens ultim decât prin relaţia cu Dumnezeu.

 

Solitudinea contemplativă nu înseamnă însă refuzul comuniunii cu ceilalţi oameni. Dimpotrivă, cu cât tăcerea rugăciunii este mai adâncă cu atât dialogul cu ceilalţi devine mai dens şi mai profund, aşa cum tăcerea care exprimă iubirea spune mult mai multe decât cuvintele. Există o „solidaritate în întuneric“ a misticului contemplativ cu toţi ceilalţi oameni, din a cărui inimă poate ajunge să se reverse în tăcere dragostea insuflată de Duhul Sfânt. Această dragoste devine mai pură atunci când se eliberează de imagini, forme şi umbre – fericirea celor „curaţi cu inima“ (Matei 5,8) este şi aceea de a îl vedea pe Dumnezeu în creaturile sale: în transparenţa secretă a tuturor lucrurilor existente.

 

Probabil că cel mai mare obstacol în calea unei vieţi cu adevărat contemplative este formarea unei identităţi de „profesionist al contemplaţiei“. Un „contemplativ de profesie“, care este admirat de alţi oameni ca „mistic“ şi „expert în rugăciune“, va ajunge foarte curând să piardă uimirea spirituală şi umilinţa ce sunt indispensabile pentru privirea simplă asupra lui Dumnezeu în întunericul neştiinţei, care este începutul oricărui act de contemplaţie. Va crede, în schimb, despre sine că are un statut privilegiat şi foarte probabil va ajunge să privească cu superioritate actele religioase mai „elementare“ ale simplilor credincioşi, care nu aspiră zgomotos la „culmile cele mai înalte ale contemplaţiei“. Va zâmbi, probabil, cu o înţelegere condescendentă privind eforturile lor de „purificare psihologică“ – întrucât el ştie că spiritualitatea contemplativăse află mai presus de psihologie şi de eforturile voluntare în general. Va privi cu aerul blazat al profesionistului şi expertului devoţiunile creştine obişnuite şi va începe să le practice mai sumar. Există persoane consacrate care merg pe acest drum şi care nu numai că încetează să-l mai caute pe Dumnezeu şi ajung în final să ducă o viaţă aflată sub demnitatea de călugăr, dar încep să-i impiedice şi pe alţii să mai caute adevărul. Unii pot ajunge chiar să recadă, din orgoliul de a căuta luminile contemplaţiei ca nişte „profesionişti ai contemplaţiei“, în întunericul păcatului şi să-şi rateze complet vocaţia spirituală. Ei pot, cu toate acestea, dobândi faima de „sfinţi“ şi pot fi canonizaţi de cei care judecă numai după aparenţe şi le recunosc benevolent statutul de „mistici“ pe care ei înşişi şi-l revendică.

 

Alţii, chiar dacă nu au ajuns la degenerări, pot deveni maeştri în cultivarea subtilă a propriului „eu mistic“, care îi conduce la o concepţie egoistă despre contemplaţie, ce exclude relaţiile omeneşti realeşi autentice şi se află „deasupra suferinţelor profane“ prin care sunt purificaţi oamenii obişnuiţi – pentru astfel de „mistici angelici“, este posibil ca şi Patimile şi Crucea lui Cristos să contrazică, în afara unei interpretări foarte spiritualizate şi „simbolice“, propriile lor idealuri de sfinţenie. Asemenea „doctori în contemplaţie“ se izolează, de obicei, în propriul lor eu spiritualizat, mai ales prin mândria lor de a fi altfel decât ceilalţi. Propriul lor „foc interior“, care se manifestă ca o căldură plăcută şi emoţionantă, ajunge să fie lesne confundat cu prezenţa Duhului. Mistici elitişti şi fervenţi de acest fel se găsesc şi în mănăstirile de astăzi şi nu de puţine ori au pretenţia să-i lumineze şi pe alţii cu „inspiraţiile“ lor proprii. În realitate, ei sunt mai degrabă periculoşi în calitate de îndrumători spirituali, pentru că nu au umilinţa şi voinţa de a acţiona ca nişte instrumente ale Duhului Sfânt şi îşi predică fără discernământ propriile lor convingeri, bazate pe „stările lor interioare“ şi uneori chiar pe interesele lor subiective de moment. Ei nu au, în fapt, nici chiar maturitatea de a-şi da lor înşişi sfaturi spirituale utile.

 

Cea mai sigură cale de a merge pe drumul contemplaţiei este, în schimb, aceea de a rămâne, în taină, într-o tăcere smerită înaintea lui Dumnezeu, care este oricum prezent în suflet, chiar şi atunci când mintea este agitată şi când închinătorul trebuie să fie purificat prin intermediul unor ispite sau al unor furtuni afective. Chiar dacă omul nu simte imboldul conştient de a se înălţa spre Dumnezeu, simpla focalizare a inimii lui asupra prezenţei lui Dumnezeu este un act de a răspunde contemplativ iubirii divine, chiar şi atunci când ea nu i se manifestă sensibilităţii. Actul contemplativ cel mai pur şi mai sigur este acela de a rămâne în ariditatea tăcută a rugăciunii, în liniştea derutantă a unui nonsens în care o intuiţie discretă întrevede, totuşi, ceva supranatural şi divin.

(Autor: Tereza-Brîndușa Palade; sursa: http://www.observatorcultural.ro).