† Sfântul Ioan, apostol, evanghelist: E contemplație la mormântul Domnului [27 decembrie 2025]

 

Sfântul Ioan, apostol, evanghelist.

E contemplație la mormântul Domnului

Lecturi biblice: 1Ioan 1,1-4; Evanghelia Ioan 20,1a.2-8; lecturi biblice

Omilie

Să meditam asupra figurii sfântului Ioan, apostol și evanghelist, pentru a descoperi mărturia sa de viață și un mesaj pentru noi. În sărbătoarea sfântului Ioan, Biserica ne oferă două texte din scrierile sale, care ne conduc la tema „uceniciei”: e calea pe care a urmat-o cu sârguință acest sfânt. Dacă am vrea să identificăm esența „uceniciei” după Ioan, am putea spune că aceasta constă în definiția pe care el o folosește pentru sine în evanghelia de astăzi: discipolul „pe care îl iubea Isus” (In 20,2). Aceasta înseamnă că nu numai că l-a iubit pe Cristos, dar s-a lăsat iubit. Pe scurt, e aceeași „ucenicie” ca la Maria: la propunerea îngerului Gabriel acceptă să se lase iubită, adică să se lase liberă de a acționa asupra sa – „iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38). Să trecem la lecturile de astăzi. „Ucenicia” creștină este prezentată de apostolul Ioan pe două direcții, și anume: două niveluri de cunoaștere atât în ​​prima lectură, cât și în evanghelie. Să observăm detaliile, căci este contemplație la mormântul Domnului!

În prima lectură (1In 1,1-4), apostolul folosește două verbe, care se referă la două niveluri de cunoaștere, unul sensibil și unul care decurge din credință. Primul poate fi cuprins în expresii: „ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii” (v. 1). E o cunoașterea sensibilă: un element ce se pune în fața noastră ca semn al prezenței lui Dumnezeu; o putem înțelege cu simțurile noastre: văzul, auzul, atingerea. Există un alt verb ce se referă la ordine de cunoaștere diferită: e credința – contemplarea „cu privire la Cuvântul vieţii” (v. 1). Viața a căpătat sau a dobândit un aspect vizibil, iar noi – adică „noi” comunitea creștină – am auzit-o, am văzut-o, am atins-o, dar am și contemplat-o, adică în timp ce ochii noștri au văzut aspectul ei exterior, perceptibil simțurilor, căci contemplarea credinței care ne-a condus dincolo de aparențe, la înțelegerea prezenței „Cuvântului vieții”, care era cu Tatăl mai înainte „căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat –, ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos. (v. 2-3). Ne aflăm în fața a două cunoașteri: cea senzorială și cunoașterea în credință. A vedea este propriu ochilor, în timp ce a contempla este propriu credinței. „Ucenicia” are această caracteristica: a vedea lucrurile pe două niveluri, depășind ceea ce se vede pentru a înțelege semnul care indică prezența invizibilă a lui Dumnezeu. Discipolul vede cu ochii și contemplă în credință! Privirea ce se ridică la nivelul credinței, semnul care dobândește un sens nou: semnul „prezenței” lui Isus. Este locul contemplării misterului lui Dumnezeu.

În Evanghelia după Ioan (In 20,1a.2-8) se relatează vizita la mormântul lui Isus. Scena este descrisă astfel: după anunțul Mariei Magdalena, Ioan aleargă la mormânt; la sosire, se oprește și îl așteaptă pe Simon Petru, care sosește imediat după aceea. Sosind Petru, intră și el. În acest moment, evanghelistul se concentrează exclusiv pe reacția ucenicul „pe care îl iubea Isus”. Despre Petru se spune simplu că „a intrat în mormânt; el a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc” (v. 6-7). Discipolul „pe care îl iubea Isus” se spune: „atunci a intrat şi celălalt discipol, care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut” (v. 8). Despre Petru doar a „observat”, dar discipolul „pe care îl iubea Isus”, după ce a observat, a crezut. Așadar, ne aflăm din nou în fața celor două cunoașteri: cunoașterea sensibilă și cunoașterea credinței. „Ucenicia”, după Ioan, are această caracteristică: a vedea lucrurile în dublu aspect, mergând dincolo de ceea ce apare, pentru a surprinde în el semnul care indică prezența invizibilă a lui Dumnezeu. Tot ceea ce văd Petru și Ioan este acesta: mormântul deschis, pânzele funerare și giulgiul. Ioan are o privire pătrunzătoare, capabilă să treacă dincolo de lumea vizibilă. Dincolo de aparențe, el vede prezența Celui Înviat. Astfel indicată cel de al doilea verb: „a văzut și a crezut”. Ucenicul vede cu ochii și contemplă cu credință.

Înălțându-se la nivelul credinței, semnele liturgiei capătă un nou sens: Euharistia este semnul prezenței vii a lui Cristos; Cuvântul scris pe paginile sacre dobândește o capacitate deosebită de a-mi vorbi mie; adunarea care se roagă și laudă devine o imagine vie a Treimii și, prin urmare, locul contemplării misterului lui Dumnezeu.

Este contemplație la mormântul Domnului, căci Ioan vede prezența Înviatului cu ochii credinței!

Să-l rugăm pe sfântul Ioan să ne ajute și pe noi în mărturisirea credinței în Isus Cristos, Domnul gloriei!