 |
| Bătrânul stareţ... |
„Arta
este o necesitate umană
primară,
ca pâinea şi apa.
Nevoia de frumos,
ca şi creaţia care o
întruchipează,
este inseparabilă de om,
iar fără ea omul poate că n-ar dori
să
traiască pe pământ”
(Feodor Mihailovici Dostoievski).
F.M. Dostoievski este, siguranţă,
cea mai importantă personalitate a literaturii ruse din a doua jumătate a
secolului al XlX-lea. Despre Dostoievski s-a scris foarte mult, fiind studiat
nu numai ca romancier, ci şi ca gânditor religios, autor de adevărate tratate
de morală sau psihologie, scriitor normativ pentru politică şi chiar
metafizică. Dimensiunea religioasă a operei lui Dostoievski merită, însă, pe
mai departe, atenţia omului credincios. Câteva reflecţii pe această temă sunt
prezentate în continuare.
De vorbă cu părintele Zosima
La Dostoievski convertirile
personajelor sunt spontane, năvălind peste cititor şi copleşindu-l. Un astfel
de caz este cel al ofiţerului Zinovie care se pocăieşte într-o dimineaţă
luminoasă de iunie când, deschizând fereastra, observă verdele orbitor de
frumos din grădină, aude ciripitul păsărelelor şi simte căldura soarelui ce
răsărea. Însă, cu toată bucuria de afară, peste sufletul său apăsau munţi de
remuşcare pentru că, în urmă cu o noapte, îşi bătuse ordonanţa fără un motiv
anume. Afanasie stătuse drept înaintea sa, ca şi când s-ar fi aflat pe front,
tresărind la fiecare lovitură, fără a îndrăzni măcar să ridice braţul ca să se
apere. Amintirea aceasta îi rămăsese înfiptă ca un ac ascuţit în inimă, în timp
ce stătea nemişcat privind soarele ce scălda pământul în lumină. Zinovie se
căieşte, plânge cu lacrimi, intră la Afanasie şi îi cere iertare, îngenunchind
înaintea sa, apoi merge la comandament, îşi dă demisia şi se călugăreşte,
ajungând stareţul Zosima din romanul Fraţii Karamazov.
Dostoievski pune în stareţul
Zosima tot ce este mai frumos în sufletul unui om: dragostea, blândeţea,
bucuria, compasiunea, fericirea. Părintele Zosima, stareţ peste două sute de
călugări, era un monah plin de viaţă, un om luminos care proclama iubirea ca
fiind cel mai înalt sentiment. El considera că „oamenii au fost făcuţi să fie
fericiţi” şi că „viaţa e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a
umilinţei”. Stareţul îi învăţa pe ucenicii săi că raiul este posibil şi pe
pământ cu o singură condiţie: ca oamenii să accepte adevărul, care este iubirea
aproapelui, şi să fie conştienţi că „fiecare în parte este vinovat pentru toţi […]
şi pentru fiecare dintre ei în parte”.
Era înţelept cu adevărat, fiind
în stare să lămurească tainele cele mai mari şi dureroase ale vieţii, să
povăţuiască omul să iasă din încurcăturile sufleteşti şi materiale cele mai
grele, şi aparent fără cale de ieşire. De-a lungul anilor, bătrânul stareţ a
fost ca o „mamă” prevăzătoare şi iubitoare pentru oamenii în suferinţă. Zeci de
oameni veneau la el în fiecare zi, fiecare având tulburarea, întrebarea ori
durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea
lui, nimeni nu pleca neliniştit ori nemângâiat. Cu toţii se simţeau ca nişte
copii în faţa unui părinte cu experienţă, blând şi înţelept. Sufletul său era
de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare. Părintele Zosima a îmbinat înlăuntrul
său credinţa vie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blândeţea, asprimea cu un
simţ al umorului, mărinimia, simplitatea, o viaţă în întregime împreună cu
Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Înţelepciunea părintelui Zosima era
atât de mare, bunătatea inimii şi căldura simţămintelor erau atât de profunde,
încât era în stare să înţeleagă bine pe fiecare om şi să se apropie de rănile
sale sufleteşti.
Dostoievski pune în cuvintele
stareţului Zosima esenţa teologiei Bisericii, mila lui Dumnezeu faţă de noi: „Dacă
eu, un biet păcătos ca şi tine m-am înduioşat de soarta ta, dacă mie mi s-a
făcut milă de tine, cu atât mai vârtos se va milostivi Dumnezeu”. De altfel, la
întrebarea unei femei cum să creadă în Dumnezeu, stareţul îi răspunde: „Prin
experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să iubiţi din toată inima pe cei
din preajma voastră, să-i iubiţi din toată inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce
iubirea va triumfa, veţi ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu”.
Din marea iubire a lui Zosima va izvorî smerenia, când acesta se scoală de pe
patul de moarte şi face o metanie în faţa lui Ivan Karamazov, pentru ca acesta
să îl ierte pe tatăl său.
Întreaga viaţă şi trăire
duhovnicească ale stareţului Zosima devin pilde vii pentru ucenicii şi
credincioşii săi. Acesta îi îndeamnă să citească în toată vremea Sfânta
Scriptură: „Doamne, ce izvod şi ce învăţătură! Ce minunat izvod e Sfânta
Scriptură, ce har şi ce putere fost-au dăruite odată cu ea omului! Parcă lumea
întreagă, şi omul, şi firea lui cea lăuntrică sunt săpate în piatră, totul e
arătat, totul capătă un nume, şi asta pentru vecie!” şi să se întoarcă la tradiţiile
poporului: „Cine n-are credinţă în Dumnezeu, acela nu crede nici în poporul
lui. Iar cine crede în poporul lui Dumnezeu se va învrednici să-I vadă
cucernicia, chiar dacă până atunci n-a avut ochi s-o cunoască. Numai norodul,
cu puterea ce va să vină a duhului său, va izbuti să întoarcă la dreapta
credinţă pe oaspeţii noştri ce s-u rupt de pământul strămoşesc. Şi apoi, ce
preţ mai are învăţătura lui Cristos când nu vine să se adauge pilda? Fără
cuvântul sfânt, norodul e ursit pieirii, căci sufletul său este însetat de
acest cuvânt şi de orice pildă grăitoare”.
[...]
(Emilia Neacşu, „Dostoievski şi
crezul creştin”;
sursa:
http://www.studiiinterdisciplinare.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=74%3Adostoievski-i-crezul-cretin&catid=34%3Aforum&Itemid=73&lang=ro).
Frații Karamazov (de Fiodor Mihailovici Dostoievski) – PDF
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu