† Nașterea Domnului – ziua: Manifestarea harului și adevărului lui Dumnezeu în „Cuvânt” [25 decembrie 2025]

 

Manifestarea harului și adevărului lui Dumnezeu în „Cuvânt”

Lecturi biblice: Isaia 52,7-10; Evrei 1,1-6; Evanghelia Ioan 1,1-18; lecturi biblice

Omilie

Nașterea lui Isus este „Cuvântul” lui Dumnezeu întrupat [Logos-ul – în greacă]. Domnul a intrat în lume pentru a ne mântui. Devenind „fiu” al lui Dumnezeu, omul se poate întoarce către Dumnezeu și îl poate numi „Tată”. Nașterea Domnului este manifestarea lui Emanuel, adică Dumnezeu-cu-noi. Atenția este concentrată asupra lui Isus ca vestitor al mântuirii ce trebuie să ajungă la întreaga omenire. Liturgia de astăzi reprezintă punctul culminant al sărbătorii nașterii cu textele provocatoare. Prima lectură este luată din cartea profetului Isaia și anunță vestea mântuirii ce este aproape. Deși Israel rămâne principalul destinatar al acestei vestiri, ea are un caracter universal: „Domnul şi-a descoperit braţul său cel sfânt înaintea tuturor popoarelor, căci au văzut toate marginile pământului mântuirea Dumnezeului nostru” (Is 52,10). Textul evanghelic este luat din prologul sfântului Ioan, care subliniază natura divină a pruncului, afirmând că el există chiar înainte de nașterea sa: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu” (In 1,1-2). A doua lectură este luată din prefața Scrisoarii către Evrei care reia tema divinității lui Cristos și lucrării sale de răscumpărare: „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul. […] Acesta, fiind strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale […] a săvârşit purificarea păcatelor, s-a aşezat la dreapta maiestăţii, în ceruri” (Evr 1,1-2.3). Să medităm la aceste evenimente, cu credință.

În prima lectură (Is 52,7-10) se vorbește despre o veste plină de bucurie privind eliberarea israeliților din exil și întoarcerea lor în țara părinților: „cât sunt de plăcute pe munţi picioarele celui care aduce vestea cea bună, care anunţă pacea, care vesteşte binele, care anunţă mântuirea zicând Sionului: «Dumnezeul tău domneşte»” (v. 7). Îl auzim pe anunțătorul veștii bune prevestind întoarcerea lui Dumnezeu în Sion cu putere. Dumnezeu și-a iertat poporul fărădelegea și anunță mântuirea iminentă a exilaților care sunt într-o stare de deprimare însoțită de suferință, lipsă, sărăcie și mizerie în captivitatea babiloniană. Invitația solicită un răspuns care anunță manifestarea sau iruperea puternică a „împărăției” lui Dumnezeu. Recheamă atenția santinelelor care sunt martori la întoarcerea lui Dumnezeu în Sion: „Un glas! Străjerii tăi înalţă împreună un strigăt de bucurie, pentru că văd cu ochii că Domnul se întoarce în Sion. Tresăltaţi, strigaţi de bucurie, ruine ale Ierusalimului!” (v. 8-9). Invită tot Ierusalimul să cânte un imn de laudă pentru că Dumnezeu și-a mângâiat poporul. Întreaga lume va vedea mântuirea: „Domnul şi-a descoperit braţul său cel sfânt înaintea tuturor popoarelor, căci au văzut toate marginile pământului mântuirea Dumnezeului nostru” (v. 10). Este un cânt de laudă adus Domnului care aduce mesajul veștii bune Ierusalimului. Este vocea celor care îl mărturisesc pe Dumnezeu ca rege și, împreună cu străjerii, cântă bucuria întoarcerii lui Dumnezeu în Sion. Tot pământul va vedea salvarea. În actualizarea proiectului se manifestă regalitatea lui Dumnezeu. Este vestea plină de bucurie: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte!” (Lc 2,14).

În lectura a doua, liturgia oferă prefața Scrisoarii către Evrei (Evr 1,1-6) care descrie întronarea glorioasă a Domnului într-o formă foarte asemănătoare cu prologul lui Ioan proclamat astăzi în evanghelie. Afirmă superioritate a lui Cristos [Mesia] față de profeți și îngeri. Este de înțeles dacă știm că scrisoarea este adresată creștinilor din iudaism, care au fost influențați atât de istoria lui Israel [profeți], cât și de anumite credințe apocaliptice, în vogă în secolul I d.C. Autorul ne invită să depășim trecutul și să privim la „noutatea” care este Cristos Domnul: profeții și îngerii au adus Torah, Isus este însuși „Cuvântul lui Dumnezeu” care își așază „cortul printre noi” (cf. In 1,14). Se afirmă că Dumnezeu, după ce a vorbit în trecut prin profeți, acum a vorbit prin Fiul său, care este strălucirea gloriei sale: „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul […] Acesta, fiind strălucirea gloriei […], după ce a săvârşit purificarea păcatelor, s-a aşezat la dreapta maiestăţii, în ceruri” (v. 1-2.3). Este anunțul Fiului lui Dumnezeu și fratele nostru! Fiul nu numai că a vestit cuvântul lui Dumnezeu, ci a realizat ispășirea păcatelor oamenilor, demonstrând astfel că Dumnezeu este mai puternic decât răutatea umană. Tot ce se poate spune despre planul lui Dumnezeu – creație, revelație, răscumpărare – își găsește realitatea în Cristos, strălucirea gloriei Tatălui. El este cel care a ispășit păcatele omului. Ca recompensă pentru umilitoarea jertfă a crucii, stă acum la dreapta lui Dumnezeu. Iată două imagini eficiente: Fiul este strălucirea și amprenta Tatălui. Fiul este în relație cu Tatăl așa cum o rază de lumină este lumina din care provine; e reflexia gloriei luminoase a Tatălui. Expresia amintește de descrierea „înțelepciunii” ca „imagine a bunătății lui Dumnezeu” (Înț 7,26). Întronarea lui Isus la dreapta Tatălui arată calitatea deplină și irepetabilă a jertfei sale pentru oameni.

În Evanghelia după Ioan (In 1,1-5.9-14), inspirându-se de la înțeleptul care în Vechiul Testament laudă „înțelepciunea” (cf. Înț 9,9-12; Prov 8,22-32; Sir 24,5-11) și imitând-o, înalță un imn „Cuvântului” lui Dumnezeu care, asemenea „înțelepciunii”, este contemplat în divinitatea și transcendența sa. „Cuvântul” [Logos-ul – în greacă] a preexistat în Dumnezeu și a participat la opera creației: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (v. 1-4). El a venit pe pământ pentru a îndeplini misiunea încredințată lui de către Tatăl, adică de a-l arăta lumii ca Mântuitor. Noutatea Noului Testament constă în faptul că „Înțelepciunea” sau „Cuvântul”, este Dumnezeu și este persoană distinctă de Tatăl. Isus, a cărui persoană și existență transcend lumea și istoria, a existat de la început, iar creația este acțiunea „Cuvântului”, adică a „cuvântului” creator al lui Dumnezeu și Înțelepciune divină este un izvor de viață care aduce lumea la existență. Cuvântul oferă omenirii o viață nouă care vine de la Dumnezeu și luminează întreaga existență. Acest „Cuvânt” [Logos] inaccesibil devine vizibil pentru că vine să locuiască în mijlocul poporului său: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (v. 14). Fiind „Cuvântul” care vine de la Tatăl, Isus este lumina care luminează pe fiecare om: „Cuvântul era lumina adevărată, care, venind în lume, luminează pe orice om” (v. 9). Scopul său nu este să aducă o lege, ci să manifeste harul și adevărul lui Dumnezeu, adică iubirea sa milostivă față de toți: „pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au fost prin Isus Cristos” (v. 17). Aduce noutatea neașteptată – viața lui Dumnezeu. Acum, destinul omenirii este împletit și merg împreună spre viața veșnică!... Aceasta este Nașterea Domnului Isus!