Domnul ne invită să mergem și să locuim cu el
Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 6,1-7; 1Petru 2,4-9; Evanghelia Ioan 14,1-12; lecturi biblice
Omilie
Liturgia de astăzi se concentrează asupra edificării „noului templu”, care îmbracă aspecte diferite în cele trei lecturi. În prima lectură este „noul templu” identificat cu Biserica în dinamismul său bazat pe darurile Duhului: „cuvântul lui Dumnezeu se răspândea, iar numărul discipolilor […] se înmulţea foarte mult” (Fap 6,7). A doua lectură revine la aceeași temă a Bisericii ca „noul templu”, vorbind despre construirea unui „edificiu spiritual”, ai cărei „pietre vii” sunt credincioșii: „apropiaţi-vă de Domnul, piatra cea vie aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu! Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală” (1Pt 2,4-5). Evanghelia după Ioan vorbește despre „templul ceresc”, adică „casa Tatălui” în care Cristos a pregătit un loc pentru fiecare dintre noi: „în casa Tatălui meu sunt multe locuinţe” (In 14,2). Pe scurt: „noul templu” este Biserica, zidită și armonizată de Duh, prin distribuirea carismelor și a slujirilor. În centrul învățăturii de astăzi se află Biserica ca „noul templu”, considerată în dublul aspect, cel pământesc și cel ceresc.
Sfântul Luca prezintă prima comunitate creștină ca un model. Primele slujiri din Biserică se nasc sub autoritatea apostolilor. Apar primele dificultăți și probleme. Faptele Apostolilor (Fap 6,1-7) oferă îndrumări pentru a le aborda: examinarea situației, implicarea comunității, valorizarea slujirilor, primatul rugăciunii și a evanghelizării. Cei șapte bărbați aleși să slujească la mese erau chemați diaconi. Comunitatea creștinilor era compusă din două grupuri: palestinieni sau evrei și cei proveniți din lumea greacă. Evreii vorbeau aramaica; ceilalți vorbeau greacă. Apar primele conflicte generate de tensiuni și închideri, amplificate de diversitatea culturii și a limbii, asupra distribuirii ajutoarelor văduvelor le-a oferit apostolilor ocazia de a se elibera de poverile materiale și de a se dedica rugăciunii și slujirii cuvântului: „grecii murmurau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea în slujirea de fiecare zi; atunci, cei doisprezece, convocând adunarea discipolilor, au spus: «Nu este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese»”. Este „diaconia” sau „slujirea” de mese. Apostolii s-au rugat, și-au pus mâinile peste ei: e ritul impunerii mâinilor. Alegerea și desemnarea noilor pe baza unor criterii de bună reputație și spiritualitate – plin de Duhul Sfânt și înțelepciune. Întreaga comunitate se află într-o stare de evanghelizare: apostoli, diaconi, discipolii, căci cuvântul lui Dumnezeu se răspândește...
Cateheza lui Petru către cei botezați folosește imaginea unei clădiri construite din pietre vii. În lectura a doua (1Pt 2,4-9), apostolul afirmă că voi „sunteţi zidiţi într-o casă spirituală” (v. 5). Piatra unghiulară pe care se sprijină întreaga structură este Cristos cel înviat, respins de conducătorii poporului, dar alesă de Tatăl: „apropiaţi-vă de Domnul, piatra cea vie aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu!” (v. 4). Cei botezați care cred în Cristos nu sunt dezamăgiți pentru că aparțin noului popor al lui Dumnezeu: „voi sunteţi un neam ales, o «descendenţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu ca să vestiţi faptele măreţe» ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (v. 9). Credincioșii moștenesc titlul de „popor al lui Dumnezeu”. Botezați în Cristos, formăm un popor de martori ai lui Dumnezeu, încredințând responsabilități preoțești, profetice și pastorale față de toate celelalte popoare. Isus este plinătatea preoției; este „piatra unghiulară” pe care este construit „noul templu” al lui Dumnezeu, în care sunt pietrele vii: „apropiaţi-vă de Domnul, piatra cea vie aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu!” (v. 4). Pietre vii, impregnate de „cuvântul lui Dumnezeu”, de Duhul Sfânt, care locuiește în „cuvânt”, care este viața cuvântului. „Apropiați-vă de Domnul”, agățați-vă de Cristos: este „piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatra unghiulară!” (v. 7). Botezul ne cufundă în preoția unicului mare preot Isus. Prin urmare, devenim vestitori ai minunilor celui care ne-a chemat; exercităm liturgie prin care prezentăm ofrande spirituale ce ne cuprind persoane și viața noastră. Preoția ministerială rămâne clar distinctă de preoția comună a credincioșilor. Preoții-slujitori sunt cei care au onoarea sublimă de a perpetua pe altar jertfa euharistică, de a-l atinge pe Isus, de a repeta evanghelia sa: „faceți aceasta în amintirea mea”, ca „memorial” al meu. Este „noul templul”, Domnul cel răstignit și înviat!
În Evanghelia după Ioan (In 14,1-12), Isus își invită pe discipolii săi, întristați de misterul și iminența plecării sale, să creadă: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine!” (v. 1). Domnul stă să înfrunte pătimirea sa și îi vede tulburați și temători pe apostoli. Credința alungă frica. Cristos le amintește ucenicilor săi că Dumnezeu Tatăl este izvorul a toate și în „împărăția” sa se trăiește în iubire. „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe” (v. 2). Adjectivul „multe” are timbrul aramaic și are aceeași valoare cu locuri infinite. Domnul își invită ucenicii să-și îndrepte ochii și inimile către Dumnezeu Tatăl: „mă duc să vă pregătesc un loc!” (v. 2). Nu merge într-un loc necunoscut; se întoarce „acasă”. Bucuria debordează și devine contagioasă, comunicativă: „voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu!” (v. 3). „Casa” Tatălui are locuri nesfârșite, gata să-i primească pe toți cei care cred în Domnul. Noua cetatea este comunitatea iubirii, unde este celebrată iubirea care va fi veșnică, unde bucuria va fi nemărginită precum gloria lui Dumnezeu.
Răspunsul lui Isus către Toma este extrem de simplu și scurt: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!” (v. 6). Domnul proclamă calea sigură; nu un adevăr abstract, rece, ci cuvântul cald și hrănitor ca pâinea proaspătă. În evanghelistul Ioan, adevărul indică proiectul de mântuire al Tatălui, revelat în Isus. Domnul vestește nu viața de aici, scurtă, ci viața veșnică: Dumnezeu o comunică celor care primesc, în umilința, credința.
„Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl” (v. 12). Noi ar trebui să citim și să recitim această promisiune de mai multe ori pentru a-i aprecia greutatea conținutului și să încercăm să o împlinim! Fiecare dintre noi are chemarea de a le arăta altora iubirea Tatălui și manifestarea bunătății față de oameni.
Domnul ne invită să mergem și să locuim cu el: „vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu!” (v. 3). Unicul drum pentru a ajunge la Tatăl este a împărtăși viața lui Isus, prin credință, căci îl face vizibil pe Tatăl și iubirea sa de oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu