Duhul ne ajută și ne călăuzește conducându-ne la Dumnezeu
Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 8,5-8.14-17; 1Petru 3,15-18; Evanghelia Ioan 14,15-21; lecturi biblice
Omilie
În Liturgia Cuvântului de astăzi domină tema Duhului tratată în cele trei lecturi, fiecare din perspective diferite. Cristos cel înviat are puterea de a răspândi iubirea sa mântuitoare la toți oamenii, prin acțiunea Duhului Sfânt. Darul său se reînnoiește în celebrarea euharistică. Creștinii trag putere de a mărturisi iubirea lui Dumnezeu și de a îndura persecuții, așa cum Isus a îndurat patima. Prima lectură îl prezintă pe Duhul Sfânt în revărsarea sacramentală prin opera apostolilor: „Apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care au coborât acolo şi s-au rugat pentru ei ca să-l primească pe Duhul Sfânt” (Fap 8,14-15). A doua lectură, Petru îi invită pe creștini la răbdare: „sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună cuviinţă” (1Pt 3,15-16). Creștinii sunt chemați la speranță și răbdare. Evanghelia îl prezintă pe Duhul Sfânt ca o promisiune a lui Isus și ca darul Tatălui: „îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului” (In 14,16-17). Evanghelia ne dă o veste bună: Dumnezeu va trimite „un alt mângâietor”, un apărător, sfătuitor, unul care are grijă de noi: este Duhul Sfânt care ne ajută și ne călăuzește să trăim o viață orientată spre Domnul, să trăim fiecare zi simțind prezența lui Isus alături de noi!
Lectura întâia (Fap 8,5-8.14-17). Din cauza persecuției, creștinii greci din Ierusalim au trebuit să fugă, după martiriul lui Ștefan: „cei care se împrăştiaseră, treceau din loc în loc vestind cuvântul” (Fap 8,4). Unul dintre cei șapte diaconi, Filip, a predicat în Samaria, care erau urâți de evrei. Samaritenii s-a deschis evangheliei. Este prima misiune în afara Ierusalimului. Mulțimile au dat ascultare cuvintelor lui Filip: „auzind şi văzând semnele pe care le făcea […] astfel încât o mare bucurie a cuprins cetatea aceea” (v. 6.8). Se regăsea într-o clima spirituală a începuturilor: ieșeau duhurile necurate strigând tare și mulți infirmi au fost vindecați. Semnul distinctiv al acțiunii este bucuria. Botezurile s-au înmulțit. Apostolii din Ierusalim, când au aflat că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu, „i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care au coborât acolo şi s-au rugat pentru ei ca să-l primească pe Duhul Sfânt. […] Atunci şi-au pus mâinile peste ei şi l-au primit pe Duhul Sfânt” (v. 14-15.17). Este misiunea apostolilor care sunt preocupați să-și viziteze noile comunități, să desăvârșească predica și să invoce darul Duhului Sfânt care lucrează în oameni ce se lasă pătrunși de cuvântul evangheliei. Organizată astfel, Biserica participă la misterul misiunii universale devenind comunitate apostolică animată de Duhul Sfânt.
În lectura a doua (1Pt 3,15-18), sfântul Petru recomandă bucuria credinței: „sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună cuviinţă” (v. 15-16). Apostolul știe bine: creștinii sunt persecutați. Din acest motiv, îi îndeamnă să fie uniți cu Isus, să răspundă persecutorilor nu cu violență, ci cu blândețe. Numai așa se poate întări credința și creștinii pot deveni asemenea lui Cristos. Într-o lume alergică la „fericirii”, Petru vrea să fim pregătiți, să ne justificăm credința, dar, adaugă, „cu blândețe și cu respect”. Creștinii trebuie să dea „speranța” lor. Ne-am putea aștepta la termenul „credință”, dar cuvântul este „speranță”. Potrivit lui Petru, exprimă elementul distinctiv al credinței creștine. Expresia se referă la speranța împărtășită de întreaga comunitate creștină. Este un îndemn de a fi gata să dai socoteală despre viața creștină oricui ar putea s-o ceară oricând și în orice moment. Speranța creștină se explică: a face bine, a nu răsplăti cu rău, a suferi atunci când este necesar pentru propria credință. Scopul urmărit de comunitatea creștină nu trebuie să fie „izolarea” culturală, ci mai degrabă să-și trăiască credința în mijlocul lumii necredincioase, precum și să fie gata să explice deschis motivele. Bună mărturie pentru credința este conduita de viață: o viață cinstită, un chip luminos. Ce contează dacă cineva este înțeles greșit sau condamnat?... Când Domnul părea învins pe cruce, tocmai atunci a mântuit lumea.
În Evanghelia după Ioan (In 14,15-21) este din discursul la Ultima Cină care are o notă dominantă: iubirea pentru Isus. Discipolii nu se resemnează de a se despărți de Domnul. Acesta este un semn al marii iubiri care îi leagă de el. Anunțul întoarcerii lui Isus la Tatăl, îi întristează pe apostoli. Cristos îi liniștește cu promisiunea Duhului Sfânt; e asigurarea că niciodată nu vor fi singuri. Relația cu Domnul nu va fi întreruptă, pentru că este fondată pe iubirea pe care Dumnezeu Tatăl și Isus o dau ucenicilor: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului” (v. 16-17). Este un „sfatuitor”. Termenul grec parákletos [vine de la verbul parakalein] înseamnă asistent legal, avocat al apărării. Literal, înseamnă „cel care este chemat aproape”. În Septuaginta [LXX][1] este cel care dă bucurie, consolare, mângâiere, referindu-se, în mod special, la bucuria mesianică. În Noul Testament este învăţător, referindu-se la predica profetică a apostolilor, asistaţi de Duhul Sfânt. În Evanghelia după Ioan este Duhul Sfânt care continuă predica lui Isus şi misiunea lui; e suflarea lui Cristos cel înviat; e sufletul Bisericii. Duhul este numit „sfatuitor”. Este cuvântul grecesc, bogat în semnificații: înseamnă avocat, asistent, apărător, mijlocitor, consilier, consolator. Domnul spune că Duhul va fi „un alt mângâietor”, pentru că primul a fost Isus. În timpul vieții sale pământești, el le-a fost călăuză, apărare, mângâierea; i-a susținut în momentele dificile. Acum, însă, anunță „un alt mângâietor”. El are o dublă misiune: de învățare – el este „Duhul adevărului” – și de martor. „Voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne la voi şi va fi în voi” (v. 17). În discursul final, Isus îi „asigura” pe discipoli că Duhul – darul Tatălui – va fi cu ei totdeauna. Această expresie indică rolul protector și de asistență pe care Isus l-a avut în timpul prezenței sale printre ucenici, de care acum se desparte (cf. In 13,33). „Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi” (v. 18). Cu Duhul Sfânt, Isus va fi prezent, dar cu o prezență profundă: e prezența Duhului Sfânt între discipoli, adică în Biserică. Domnul le lasă „la ai săi” nu doar cuvinte sau amintiri, ci darul Duhului: o prezență vie care continuă lucrarea sa, luminându-i, consolându-i și călăuzindu-i spre adevărul întreg. Asemenea vântului care nu se vede, dar care umflă pânzele și împinge barca spre larg, așa Duhul Sfânt îi însoțește pe discipoli pe cale, conducându-i în „inima” lui Dumnezeu.
Să-l rugăm pe Domnul să-l trimită pe Duhul adevărului!
[1]
Este cea mai importantă şi veche traducere greacă a Bibliei ebraice făcută
între secolele III-II î.C., deci într-o epocă în care canonul Bibliei încă nu
era definit şi textul ebraic nu era fixat definitiv (va fi fixat începând din
secolul al II-lea d.C.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu