luni, 24 decembrie 2012

PS Petru Gherghel:Scrisoare pastorală la sărbătoarea Naşterii Domnului - 2012

Să dăm laudă Domnului Dumnezeului nostru!

Binecuvântat să fie Dumnezeu
şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos,
care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală
în cele cereşti, în Cristos, întrucât ne-a ales
ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa lui!

Sfinţiile voastre, iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Celebrarea misterului Naşterii Domnului în Anul Credinţei, pe care l-am început la 11 octombrie, chiar în timpul celebrării Sinodului Episcopilor pentru o nouă evanghelizare, reprezintă o invitaţie vie la un imn de preamărire a Părintelui ceresc, care a binevoit să-l trimită pe Fiul său, pentru ca noi să avem viaţă şi s-o avem din belşug, iar prin evanghelie să avem o credinţă vie şi profundă.

Lui, aşadar, care ni s-a descoperit prin Fiul său şi ni se descoperă fără încetare prin Duhul Sfânt, să-i fie cinste şi laudă în veci de veci!

Crăciunul este un moment de graţie, un dar ceresc oferit omenirii şi a devenit fundamentul întregii noastre speranţe, pentru marele mister ce a marcat istoria mântuirii, misterul iubirii Fiului lui Dumnezeu care se naşte, devine om, ca să rămână mereu în mijlocul oamenilor şi să-i înalţe la gloria cerească a Tatălui ceresc.

Biserica tresaltă de bucurie şi face sărbătoare, în timp ce îngerii coboară din cer să vestească acest eveniment petrecut acum două mii de ani în istorie, mister ce se realizează acum, pentru că “astăzi” ca odinioară trăim acelaşi adevăr istoric al iubirii Tatălui ce se repetă şi reînnoieşte pe oricine şi orice lucru în Fiul care se naşte pentru noi.

Lumina şi bucuria noastră este pruncul divin venit din cer.

Dumnezeu este un izvor de iubire care se face om, se face mic în Isus, pentru a fi calea noastră, adevărul şi viaţa noastră.

Lecturile pe care Biserica ni le propune în ajunul şi în ziua de Crăciun ne asigură că evenimentul naşterii lui Isus reprezintă pentru lume şi pentru noi care credem lumină, pace şi libertate.

Profetul Isaia în textul proclamat la Liturghia din noaptea sfântă ne vorbeşte despre lumină, “poporul care călătorea în întuneric a văzut o lumină mare” (Is 1,9). Textul din ziua de Crăciun prevesteşte că “toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru” (Is 52,10), garantând astfel poporului său, încercat de atâtea suferinţe, violenţe şi oprimare, că se va bucura de pace şi de libertate. Este vorba de o lumină plină de bucurie, de o bucurie adevărată, profund umană, aşa cum se întâmplă cu omul care ajunge să culeagă roadele, după o lungă aşteptare, sau cum se bucură pentru o victorie pe care a obţinut-o după o luptă istovitoare. E vorba de lumina care reuşeşte să rupă lanţurile, să elibereze de sub puterea întunericului.

Despre această lumină şi siguranţă ne vorbeşte Isaia atunci când vesteşte marea surpriză care le este dată oamenilor: “Un prunc s-a născut, un copil ne-a fost dat”, căci acest copil special este semnul unei lumi noi, el este un sfetnic minunat, pe umerii căruia se află puterea, iar numele său înseamnă Dumnezeu puternic, principele păcii; împărăţia lui nu se va sfârşi, pentru că el va sta pe tronul regelui David, care vine să stabilească şi să întărească dreptatea şi pacea, pace care nu va avea sfârşit. Acest lucru îl va face zelul Dumnezeului oştirilor cereşti (cf. Is 9,5).

Lumina, pacea şi bucuria, de care este plină această lectură, sunt semnele acelei lucrări pe care Dumnezeu o oferă celor care cred în el, îl întâmpină şi celebrează marele mister al naşterii sale, Crăciunul.

În Evanghelia după sfântul Luca (2,1-14), proclamată în noaptea naşterii, este reluat anunţul bucuriei, despre care vorbea Isaia cu mii de ani în urmă, al bucuriei intrării păcii în lume, odată cu naşterea pruncului, căruia îi sunt atribuite nume impresionante, extraordinare: Mântuitor, Cel Uns – Cristos, Domnul, aşa cum avea să le declare îngerul păstorilor din jurul Betleemului: “Nu vă temeţi, iată vă anunţ o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: Astăzi în cetatea lui David s-a născut pentru voi un mântuitor, care este Cristos Domnul” (Lc 2,10-11).
Evanghelistul Luca aşază naşterea lui Isus în cadrul istoriei universale, făcând referinţă la împăratul August şi, în acelaşi timp, în istoria locală, amintindu-l pe Quirinus, guvernatorul Siriei, căci acest eveniment al naşterii, anunţat de profeţi şi notat de evanghelişti, are o relevanţă nu numai religioasă, ci şi o conotaţie socială, politică, cu toate că Dumnezeu în mod surprinzător intră în lume într-o totală umilinţă, alegând calea cea mai simplă şi firească, a unui copil plăpând şi nevinovat.

Este vorba de iubirea de neimaginat a lui Dumnezeu pentru oameni, avea să sublinieze renumitul cardinal Carlo Maria Martini, un cunoscător profund al Scripturilor şi al strategiei divine. Această descoperire este făcută cunoscută de îngeri păstorilor, consideraţi în acele timpuri cei din urmă în societate. Dumnezeu se apropie de cei marginalizaţi, săraci şi simpli şi le face cunoscută marea bucurie. Păstorii au fost primii care au auzit corul îngerilor şi cântarea oştirilor cereşti, intonând şi proclamând lauda adusă lui Dumnezeu: “Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor, pe care el îi iubeşte” (Lc 2,14).

Acelaşi imn, Mărire – Gloria, îl proclamăm la marile noastre celebrări euharistice, ca un imn de bucurie şi de laudă adus lui Dumnezeu, adorând numele său cel sfânt, iubirea sa creatoare şi răscumpărătoare, misterul său trinitar.

Preamărirea adusă lui Dumnezeu din partea îngerilor are ca motivaţie tocmai voinţa sa de a aduce şi stabili pacea între oameni, pentru care îl trimite pe Fiul său, nu o pace care este impusă din afară şi apărată cu arme, cum se întâmplă în atâtea ocazii şi părţi ale lumii, ci pacea Crăciunului, pace care provine din interior, o pace specială, rodul întâlnirii cu însuşi principele păcii, o pace care are un fundament dincolo de limitele şi uzanţele umane, o armonie între om şi Dumnezeu, între om şi cosmos, între bărbat şi femeie, între om şi semenul său, cum sublinia cândva acelaşi mare exeget, regretatul Carlo Maria Martini, într-o omilie de Crăciun.

Pentru a trăi cu adevărat această pace, dar al lui Isus născut pe pământ, trebuie să ştim să-l lăudăm şi să-l adorăm pe Dumnezeu, trebuie să-l aşezăm mereu pe primul loc, recunoscând că el este bucuria cerească, cum au experimentat-o Maria şi Iosif şi cum au trăit-o păstorii din împrejurimile Betleemului, iar după ei magii veniţi din răsărit. Este foarte important să trăim acest mister şi să-l primim pe Isus în condiţia sa de sărăcie, umilinţă şi totală dăruire.

Adevărata pace şi bucurie are ca fundament solid credinţa că Isus s-a născut între oameni, nu numai acum două mii de ani când a aşezat cortul său între oameni, la Crăciunul istoric, ci şi astăzi, când el, la fel, se naşte pentru noi, la Crăciunul nostru, când coboară în sufletul nostru, în casele şi în instituţii noastre, când ni se oferă, când ne oferă cuvintele sale, când ne dă trupul şi sângele său ca mâncare şi băutură pentru viaţa lumii, prin misterul jertfei de pe altar.
Credinţa ne face să retrăim de Crăciun întâlnirea lui Dumnezeu cu făpturile sale, cu oamenii tuturor timpurilor, o întâlnire plină de adevărată pace a oamenilor răscumpăraţi cu el, Fiul său, cu Dumnezeu făcut om, pentru ca omul să se înalţe la demnitatea de Fiu al lui Dumnezeu.

Isus, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om, ca omul să devină Dumnezeu (Sfântul Irineu).

Este bine să înţelegem că întruparea lui Cristos nu este doar iniţiativa lui, cunoscută din veşnicie, ci el însuşi, din planul iubirii sale veşnice, a condiţionat această venire pe pământ de adeziunea liberă din partea creaturii sale, reprezentată de Maria. Ea, cea plină de credinţă, curată şi generoasă, acceptând să-l poarte în sânul ei pe însuşi dătătorul vieţii, devine prototipul întregii umanităţi, icoana tuturor oamenilor, care pentru a se bucura de viaţa şi mântuirea adusă de el, trebuie să se deschidă cu un reînnoit “da” al credinţei lor la hotărârea lui Dumnezeu de a fi pacea întregii omeniri şi a fiecăruia în parte.

Orice persoană şi orice familie, dacă vrea să beneficieze de un asemenea gest de iubire, de pace şi de credinţă, are o datorie sfântă şi o condiţie absolut necesară de a spune, cum a spus însuşi Isus, Tatălui: “Iată vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta”, şi cum a repetat într-un chip cu totul special Fecioara Maria: “Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”.

Sfinţiile voastre, dragi fraţi şi surori în Cristos,

Trăind cu bucurie Anul Credinţei şi Familia sau, aşa cum obişnuim noi să ne exprimăm, Anul Credinţei în familie, reînnoim şi repetăm convingerea că fiecare dintre noi, fiecare familie, avem un prilej sfânt de a trăi din nou Crăciunul, sărbătoarea prin excelenţă a coborârii lui pe pământ şi a prezenţei sale în mijlocul nostru.

Chemarea Sfântului Părinte Benedict, a Sinodului Episcopilor şi chemarea mea ca păstor al fiilor episcopiei noastre, împreună cu Preasfinţitul Aurel, auxiliarul nostru, şi cu toţi ceilalţi confraţi colaboratori din Iaşi este una singură:

Priviţi la Cristos care vine, care se naşte, care ne iubeşte, ne vorbeşte şi ne cheamă: Veniţi la mine toţi. Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; eu sunt pacea, bucuria şi lumina voastră. Cine mă urmează pe mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

Primiţi de la el sărutul şi îmbrăţişarea sa cerească şi ascultaţi-i chemarea: Mergeţi şi predicaţi evanghelia la toată făptura, căci eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor.

Tuturor: Crăciun fericit în suflet şi în familie!

Autor: PS Petru Gherghel
Copyright: Ercis.ro
Publicarea în original: 17.12.2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu