Evanghelia – Luca 1,39-56: În acele zile, Maria a
pornit în grabă către o cetate din ţinutul muntos al Iudeii. Ajunsă acolo, a
intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta
salutul Mariei, a tresărit pruncul în sânul ei. Elisabeta s-a umplut de Duhul
Sfânt şi a strigat cu glas tare: "Binecuvântată eşti tu între femei şi
binecuvântat este rodul trupului tău. Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină
la mine Maica Domnului meu? Căci, iată, cum au ajuns la urechile mele cuvintele
salutului tău, a tresărit de bucurie pruncul în sânul meu. Fericită eşti tu,
care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul". Atunci Maria a
spus: "Sufletul meu preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie
în Dumnezeu, mântuitorul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată,
de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari Cel
Atotputernic, al cărui nume este sfânt. Milostivirea lui dăinuie din neam în
neam peste cei ce se tem de dânsul. El arată puterea braţului său; risipeşte pe
cei mândri în inima lor. Dă jos de pe tronuri pe cei puternici şi înalţă pe cei
smeriţi. Pe cei flămânzi îi copleşeşte cu bunuri, iar pe cei bogaţi îi lasă cu
mâinile goale. A sprijinit pe slujitorul său Israel, amintindu-şi de îndurarea
sa, după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui în
veci". Şi a rămas Maria trei luni împreună cu Elisabeta; apoi s-a întors
acasă.
Omilie
În mijlocul verii, în ziua de 15 august, Biserica ne cheamă
să celebrăm sărbătoarea poate cea mai populară în cinstea Sfintei Fecioare
Maria: Ridicarea Mariei din această lume la Tatăl. Încă din primele secole
creştinii au perceput că în Maria era prefigurat punctul final pe care îl
aşteaptă orice om de pe pământ: ridicarea a tot ceea ce este uman în Dumnezeu.
Maria este icoana şi personalitatea corporativă a poporului celor credincioşi,
pentru că este fiica Sionului, Israelul sfânt din care s-a născut Mesia, şi
este şi Biserica, comunitatea creştină care dă naştere fiilor Domnului sub
cruce. De aceea autorul Apocalipsului
a contemplat-o ca pe femeia îmbrăcată în soare, încoronată cu ce douăsprezece
stele ale triburilor lui Israel, născându-l pe Mesia, dar şi ca mamă a
urmaşilor lui Isus, Biserica. Astfel, prima creatură care intră în întregime în
spaţiul şi timpul Creatorului nu putea să fie decât aceea care a consimţit irumperii
divinului în uman: spaţiu vital dăruit cerului de către pământ, Fecioara-Mamă,
definită „fericită” deja de către Elisabeta în întâlnirea lor atât de umană,
devine germen şi primiţie a întregii creaţii transfigurate.
Biserica crede că Maria este de acum dincolo de moarte şi de
judecată, în acea altă dimensiune a existenţei pe care o numim „cer”. Iar în
acest cuvânt nu există contrapunere, ci îmbrăţişare cu pământul: cine poate
spune, de fapt, privind înăuntrul său şi în jurul său, sau scrutând orizontul,
unde se termină pământul şi unde începe cerul? Este pământul doar brazda
desţelenită sau nu este şi crusta care împietreşte inima noastră? Şi este cerul
doar bolta înstelată şi nu este şi suflul vital care ne umple? La fel Maria,
ridicată în Dumnezeu rămâne în mod infinit umană, Mamă pentru totdeauna,
îndreptată spre pământ, atentă la suferinţele oamenilor din toate timpurile şi
din toate locurile, prezentă în pelerinajul lor adesea nesigur. Pentru Orient
ca şi pentru Occidentul creştin Adormirea Maicii Domnului este un semn al
„realităţilor din urmă”, a ceea ce va avea loc la sfârşitul timpului, un semn
al plinătăţii spre care aspiră omenirea: în ea intuim glorificarea pe care o
aşteaptă universul întreg, atunci când în cele din urmă „Dumnezeu va fi totul
în toţi” (1Cor 15,28). Maria este o porţiune din omenirea deja mântuită, figura
acelei „ţări promise” în care suntem chemaţi cu toţii, bucata de pământ
transplantată în cer: iată de ce un imn al Bisericii ortodoxe sârbe o cinsteşte
numind-o „pământ al cerului”, pământ din care noi asemenea ei suntem scoşi, dar
pământ răscumpărat, transfigurat datorită energiilor Duhului, pământ care se
află de acum în Dumnezeu pentru totdeauna.
Această „speranţă pentru toţi” este cântată mereu de
liturgia din această sărbătoare, cu limbajul şi imaginile de care dispune:
poate astăzi unele expresii liturgice şi reprezentări iconografice apar
inadecvate, dar dorinţa arzătoare pe care voiau să o exprime rămâne aceeaşi şi
în zilele noastre. Iubim acest pământ al nostru, chiar dacă ne strânge; avem
grijă de trupul nostru, dar simţim că suntem mai mari decât fizicul nostru;
luptăm în timp, şi totuşi percepem că adevărul nostru depăşeşte timpul; ne
bucurăm de prietenie şi de iubire, dar suntem avertizaţi de limite şi de
vremelnicie. Umila femeie din Nazaret, devenită, prin darul lui Dumnezeu, Mama
Domnului, pământul cerului este zălog pentru noi despre această posibilitate de
„a gând la mai mare”.
Da, trupul Mariei ridicat la Lumină, izvor şi ţintă a
oricărei lumini, nu priveşte doar devoţiunea câtorva credincioşi, ci soarta
ultimă a creaţiei ridicată în viaţa lui Dumnezeu: carnea pământului care,
transfigurată, devine Euharistie, aducere de mulţumire – ceea ce Fecioara
înălţa în rugăciunea ei Magnificat
lui Dumnezeu, devine îmbrăţişare cu cerul.
(Pr. Enzo
Bianchi [15.08.2008]; trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu