Marți din octava Paștelui (omilie)

Isus înviat o cheamă pe nume pe Maria Magdalena.

Evanghelia Ioan 20,11-18: În acel timp, Maria stătea lângă mormânt, afară, şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt şi a văzut doi îngeri în haine albe care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap şi altul, la picioare. Ei i-au zis: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a spus: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus”. Spunând acestea şi întorcându-se, l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus. Isus i-a zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: „Domnule, dacă tu l-ai dus, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua!” Isus i-a zis: „Maria!” Ea, întorcându-se, i-a spus în evreieşte: „Rabbuni!” - care înseamnă „Învăţătorule!” Isus i-a zis: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: «Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru!»”. Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul şi că el i-a spus acestea.

 

Omilie

 

 

 

Relatarea întâlnirii Domnului înviat cu Maria Magdalena este o pagină de mare profunzime. Duhul Sfânt care-i este autorul să ne ajute să înţelegem ceva!

 

1. Trebuie notat că aceasta este prima apariţie a Domnului înviat. Prima persoană căreia Cel Înviat i se face văzut este aşadar o femeie; iar întâlnirea are loc într-o grădină. Aceasta nu a avut loc la întâmplare.

 

O grădină a fost aceea în care femeia a fost înşelată de Satana, introducând în universul creat păcatul şi moartea. Ascultarea noului Adam ne-a răscumpărat: venind în lume a spus „iată, vin să fac voia ta” (cf. Ev 10,5-10). La început stă o femeie, Maria, Fecioara Mamă, care ascultă. La sfârşit este o altă femeie, Maria Magdalena, care realizează prima întâlnire cu noul Adam. De ce tocmai ea?

 

Nu este greu de răspuns, dacă ţinem seama de o mare învăţătură a profeţilor. Cu moartea şi învierea Isus a răscumpărat omenirea căzută în păcat. Şi cine era această omenire reprezentată şi cuprinsă în comunitatea lui Israel? Era mireasa infidelă: era soţia adulteră. Maria din Magdala este exact „mireasa infidelă” care acum în sfârşit este chemată din nou la viaţa de intimitate cu Mirele său: se celebrează în această întâlnire nunta mesianică. Şi în aşa fel că scoate în evidenţă faptul că mireasa a fost răscumpărată, eliberată din condiţia sa de infidelitate. „Apariţia lui Isus Mariei Magdalena înseamnă răscumpărarea care a avut loc. Omenirea pe care ea o reprezintă este o omenire iertată, o omenire pe care Cristos o scoate din păcat şi o reuneşte cu sine. Maria Magdalena este simbolul soţiei infidele pe care Dumnezeu a readus-o la sine în iubire” (D. Barsotti, Meditazione sulle apparizioni del Risorto, Queriniana, Brescia 1989, 30).

 

Liturgia bizantină afirmă că Maria Magdalena este superioară apostolilor. Este adevărat. Cel care are mireasa este mirele. Apostolii, păstorii sunt miniştri, slujitori; mireasa este „regină”. Cea care se uneşte cu Isus este mireasa. Tot ministerul nostru pastoral este o slujire făcută persoanei ca aceasta să se unească cu Cristos. La sfârşit totul va dispare: va dispare Scriptura; vor dispare Sacramentele; nu va mai fi ierarhie sacră. Va rămâne Cristos şi persoana umană în unire cu el.

 

2. Dar pagina evanghelică poate fi citită şi meditată şi dintr-un alt punct de vedere, strâns legat de cel precedent. Ea descrie exact drumul miresei spre unirea cu Mirele său.

 

Comentând această pagină evanghelică tocmai în această perspectivă, sfântul Grigore cel Mare sublinia cu mare forţă că drumul este susţinut de intensitatea dorinţei „indiferente mai întâi (prius frigida) din cauza vinovăţiilor sale, devine apoi plină de ardoare prin intensitatea afectului (amando fortiter ardebat) (Homiliae in Evangelia, XXV,1). Notaţi contrapunerea dintre cele două condiţii spirituale descrise de doi termeni „tehnici” în vocabularul spiritualităţii creştine: frigida – ardebat. Multe sunt semnele care indică intensitatea dorinţei Mariei care la început are formă de căutare; ea îl caută pe Domnul. Este dorinţa de a-l găsi. Ne gândim la toată această mare tematică ce pătrunde întreaga Sfântă Scriptură. căutarea Domnului. Ea se apleacă încă să facă ce este în mormânt, deşi văzuse că este gol. „Se ştie că pentru cel care iubeşte este suficient să privească doar o dată, ca intensitatea iubirii să umple de curaj angajarea în căutare (vis amoris intentionem multiplicat inquisitionis) (ibidem). Maria este logodnica din Cântarea Cântărilor: „l-am căutat pe iubitul inimii mele, l-am căuta, dar nu l-am găsit. Mă voi scula şi voi face înconjurul cetăţii” (3,1-2).

 

Această dorinţă are două caracteristici. Prima este aceea de a nu se opri decât atunci când s-a atins unirea cu Cristos: Maria nu se opreşte în contemplarea îngerilor. A doua este că cel care este stăpânit de această dorinţă, nu are în inimă nimic altceva, aşa încât „intensitatea afectului face ca sufletul să creadă că nimeni nu ignoră persoana spre care îi este îndreptat gândul în mod continuu” (ibidem).

 

Şi în sfârşit are loc întâlnirea. Cum? Orice detaliu este de mare însemnătate. Întâlnirea este făcută posibilă pentru că Domnul o cheamă pe Maria pe nume. În Sfânta Scriptură chemarea pe nume înseamnă luarea în posesie. Cel Înviat ia în posesie umanitatea păcătoasă a Mariei Magdalena. „Maria!: această chemare creează Paradisul pentru că admite din nou omenirea la alianţa de căsătorie cu Cristos. Fiecare persoană este chemată cu propriu nume. Maria răspunde chemării. L-a recunoscut pe Domnul său („Rabbuni”) şi de acum este orientată total spre dânsul („îndreptându-se spre el”). Şi are loc îmbrăţişarea, unirea.

 

Dar în acest moment se întâmplă ceva dramatic. Mirele pare să refuze îmbrăţişarea: „Nu mă atinge”. În realitate Cristos cheamă sufletul la o unire în întregime adevărată. „Nu m-am urcat încă la Tatăl meu” şi deci Duhul Sfânt încă nu a fost dăruit. Înseamnă – aşa cum ne învaţă sfântul Paul – numai cel care are Duhul lui Cristos este una cu el.

 

Dar mai este ceva care are o semnificaţie aparte. Sunt cuvintele: „dar mergi la fraţii mei”. Nu ne este dat să ne odihnim în unirea cu Domnul; ne este cerut să mergem să le vestim fraţilor noştri că Isus este Domnul şi că în el suntem fiii Tatălui său. Participarea la ospăţul de nuntă nu ne este încă dată pentru că istoria nu s-a sfârşit. Suntem în timpul mărturiei şi al misiunii.

 

Misiunea noastră îşi are originea în întâlnirea de credinţă. Ca şi Magdalena: „l-am văzut pe Domnul”; ca şi Paul care l-a văzut pe Domnul. Conţinutul misiunii noastre este să spunem omului mesajul care ne-a fost încredinţat: „şi mi-a spus aceste lucruri”. Viaţa noastră nu este odihnă în contemplarea Adevărului, dar este viaţă plină de oboseală în exercitarea carităţii pastorale. Nu putem spune Mirelui: „mi-am spălat picioarele, acum să mi le murdăresc?” (Ct 5,3). A le murdări pe căile omului, pentru că omul este calea Bisericii.

 

„Maria a mers imediat şi le-a spus...” „Vina neamului omenesc este îndepărtată exact acolo unde şi-a avut începutul. Şi cum în paradis femeia i-a adus bărbatului moartea, de la mormânt o femeie le vesteşte oamenilor viaţa şi spune cuvintele aceluia care este Autorul lor, în timp ce altă femeie a repetat cuvintele şarpelui de la care a venit moartea” (Grigore cel Mare, Homiliae in Evanghelium XI,6).

 

(mons. Carlo Caffarra [19.04.2003]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă: http://www.caffarra.it/om220403.php).