Problema răului... [1]

 

Teologia tradiţională a rezolvat problema definind răul ca un defect, într-un anumit sens ca o lacună în fiinţă, ca lipsă de plinătate de existenţă, ne voită de Dumnezeu, doar permisă.  („Malum non est pars universi, quia neque habet naturam substantiae neque accidentis, se privationis tantum” [Toma de Aquino, Summa theologiae, I, sent. Dist. 46, q. 1, a. 2; cf. Summa theologiae,  I, q. 19., a. 9, ad 3]).

 

Răul există, dar nu în sensul în care fiinţa există. Fiinţa există ca realitate pozitivă, răul există ca privare. Atunci când spun că viaţa, vederea este sau există, sau când spun: moartea, orbirea există, termenii a fi şi a exista nu au aceeaşi semnificaţie în cele două expresii.

 

Multe minţi au greşit în acest punct. Cuvântul „a fi” – ne explică sfântul Toma – are două sensuri:

 

a) poate indica natura, consistenţa, pozitivitatea („quid est”) fiinţei care se afirmă şi care se divide în zece categorii cunoscute: substanţa, calitatea, cantitatea...; acestea sunt, sunt ceva: dar în acest sens nu există nici răul, nici privarea.

 

b) poate indica doar adevărul unei enunţări, răspunde doar la întrebarea: este sau nu este? Acel ochi este sau nu este orb? („an est”): în acest caz răul este, orbirea este, fără a constitui o realitate pozitivă.

 

Unii – continuă sfântul Toma – nefăcând această distincţie, auzind vorbindu-se despre lucruri rele sau despre răul care este în lucruri, au crezut că răul este ceva. „Răul desigur este în lucruri, dar ca privare, nu ca ceva real”  („Malum quidem est in rebus, sed ut privatio, non autem ut aliquid reale” [I Sent. q. 1, a. 1, ad. 20]).

 

Paradoxul răului constă în faptul că „este” dar fără „a fi”. El „este” ca privare; „nu este” ca realitate pozitivă”.

 

Henri de Lubac: „Afirmaţia că răul nu este o realitate pozitivă nu spune că el nu este nimic, sau că este un bine minor sau o umbră fără substanţă, proiectată de realitatea binelui. [...] Dimpotrivă, el este în întregime realitatea cutremurătoare şi obscură a lui Nu. Nu simplă absenţă, dar antiteză al lui Da. Forţă antagonistă, pură potenţă a negaţiei, a rezistenţei, a revoltei” (H. DE LUBAC, Glaubensparadoxe, Einsideln 1972, 87).

 

(Chinez I., Problema răului).