XXVII TPA (C): Asemenea grăuntelui de muştar, a avea credinţă înseamnă a te încrede total în Dumnezeu

Evanghelia: Luca 17,5-10 - În acel timp, ⁵ apostolii i-au spus Domnului: "Dă-ne mai multă credinţă!" ⁶ Domnul le-a răspuns: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi putea zice acestui dud: «Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare!» şi el v-ar asculta. ⁷ Care dintre voi, dacă are un servitor la arat sau la păscut oile, îi va zice când se întoarce de la câmp: «Vino îndată şi şezi la masă?». ⁸ Nu-i va zice mai degrabă: «Pregăteşte-mi de mâncare, suflecă-ţi haina şi serveşte-mă până voi mânca şi voi bea eu, după aceea vei mânca şi vei bea şi tu?». ⁹ Şi va trebui oare să-i mulţumească servitorului pentru că acesta a făcut ceea ce i s-a poruncit? ¹⁰ La fel şi voi, după ce veţi fi făcut tot ce vi s-a poruncit, să spuneţi: «Suntem nişte servitori nevrednici, n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem»".

Omilie

Ucenicii îi cer lui Isus: „Doamne, măreşte credinţa noastră!” (Lc 17,5). Care este motivul care îi poartă pe ucenici să formuleze această cerere şi, mai ales, despre ce credinţă este vorba? Fără îndoială: sunt cererile radicale ale lui Isus care fac să apară în discipoli întrebarea despre credinţă. Isus cere de exemplu, aşa cum a spus în fragmentul imediat precedent, „o iertare fără măsură” (Lc 17,3-4). În faţa acestei cereri în vederea urmării ucenicul descoperă micimea credinţei sale, incapacitatea sa de a înţelege validitatea unui astfel de discurs şi mai ales incapacitatea sa de a le traduce în viaţa concretă. În realitate, afirmă Isus, nu este nevoie de multă credinţă aşa cum ne gândim adesea, ajunge puţină, numai să fie autentică. Asemănarea este puternică: dudul este bine fixat în pământ aşa încât nici cele mai mari furtuni nu reuşesc să-l smulgă. Ei bine, o fărâmă de credinţă poate să-l smulgă. Credinţa este încredere totală în Dumnezeu, acceptarea unui proiect calculat pe posibilităţile lui Dumnezeu şi nu ale noastre. Nu se mai măsoară posibilităţile plecând de la noi, ci plecând de la iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.

După învăţătura despre puterea credinţei (că este suficientă o fărâmă pentru a smulge din rădăcini un copac), iată o parabolă (Lc 17,7-10) care nu este lipsită, la prima vedere, de întorsături iritante. Oare care Dumnezeu se comportă asemenea stăpânilor care nu pot fi mulţumiţi niciodată, care cer şi pretind, şi nu dau un moment de pace slujitorilor lor? Dar mica parabolă „şi poate mai mult decât o parabolă, se poate vorbi despre o asemănare” nu intenţionează să ne descrie comportamentele lui Dumnezeu faţă de om, ci să indice cum trebuie să fie comportamentul omului faţă de Dumnezeu: un comportament de disponibilitate totală, fără calcule, fără pretenţii. Nu se intră în slujirea evangheliei cu spiritul salariatului: atât se munceşte şi atât se plăteşte, nimic mai mult şi nimic mai puţin. Mulţi slujitori ai lui Dumnezeu (dar există cu adevărat?) par să conceapă raportul lor cu Dumnezeu ca un contract: prestaţie pentru prestaţie, eu îţi dau atâta în ascultare şi slujire şi tu îmi dai atâta ca răsplată. Isus vrea ca ucenicii săi să înfrunte cu curaj şi cu deplină disponibilitate, exigenţele Împărăţiei, cu spirit complet diferit, cu spirit de bucurie şi de gratuitate. După o zi plină de muncă, să nu spunem „am terminat”, şi să nu cerem dreptul: să nu ne mândrim cu ce am făcut şi să nu ne comparăm cu alţii. Simplu: mi-am făcut datoria. Nu este vorba de a spune că sunt „un slujitor inutil”, aşa cum fac multe traduceri. Munca ta a fost în realitate utilă. Este vorba în schimb de a spune: sunt un simplu slujitor. (don Bruno Maggioni [07.10.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).