† Duminica Floriilor (B): În libertate şi prin iubire (omilie)

Răstignirea - de Bartolome Esteban Murillo

Evanghelia Marcu 15,1-39 [forma prescurtată]

 

Vreţi să vi-l eliberez pe regele iudeilor?

 

E. Dis-de-dimineaţă, făcând consiliu, arhiereii, împreună cu bătrânii şi cărturarii şi tot Sinedriul, legându-l pe Isus, l-au dus şi l-au predat lui Pilat. ² Pilat l-a întrebat:
A. "Tu eşti regele iudeilor?"
E. El i-a răspuns:
+. "Tu zici".
³ E. Iar arhiereii îl acuzau de multe lucruri. ⁴ Pilat l-a întrebat din nou:
A. "Nu răspunzi nimic? Iată de câte lucruri te acuză!"
⁵ E. Dar Isus n-a mai răspuns nimic, încât Pilat se mira. ⁶ Cu ocazia sărbătorilor, le elibera un deţinut pe care îl cereau ei. ⁷ Pe atunci era închis un oarecare Baraba, care, împreună cu nişte răzvrătiţi, în timpul unei revolte, comiseseră crimă. ⁸ Mulţimea a urcat şi a început să ceară să le facă aşa cum făcea întotdeauna. ⁹ Pilat le-a răspuns:
A. "Vreţi să vi-l eliberez pe regele iudeilor?"
¹⁰ E. Căci ştia că din invidie îl dăduseră arhiereii pe mâna lui. ¹¹ Însă arhiereii instigau mulţimea ca să-l elibereze mai degrabă pe Baraba. ¹² Pilat le-a spus din nou:
A. "Atunci ce să fac cu cel pe care îl numiţi regele iudeilor?"
¹³ E. Iar ei au strigat iarăşi:
P. "Răstigneşte-l!"
¹⁴ E. Pilat le-a spus:
A. "Dar ce rău a făcut?"
E. Însă ei strigau mai tare:
P. "Răstigneşte-l!"
¹⁵ E. Astfel, Pilat, voind să facă pe placul mulţimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Isus, după ce a fost biciuit, l-a dat să fie răstignit.

 

Împletindu-i o cunună, i-au pus-o pe cap.

 

¹⁶ Soldaţii l-au adus în curte, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta. ¹⁷ L-au îmbrăcat cu o haină de purpură şi, împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap. ¹⁸ Apoi au început să-l salute:
P. "Bucură-te, rege al iudeilor!"
¹⁹ E. Şi-l loveau peste cap cu o trestie, îl scuipau şi, căzând în genunchi, se prosternau înaintea lui. ²⁰ Şi, după ce şi-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de haina de purpură şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Apoi l-au dus afară ca să-l răstignească.

 

L-au dus la locul numit Golgota.

 

²¹ Au constrâns un trecător, un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, tatăl lui Alexandru şi al lui Rufus, ca să ducă crucea lui Isus. ²² L-au dus la locul numit "Golgota", care, tradus, înseamnă "locul Craniului".

 

A fost socotit cu cei fărădelege.

 

²³ Şi i-au dat vin înmiresmat, dar el nu a luat. ²⁴ Apoi l-au răstignit şi, împărţind hainele lui, au aruncat zarurile pentru ele, care ce să ia. ²⁵ Era ceasul al treilea când l-au răstignit. ²⁶ Era scrisă inscripţia condamnării lui: "Regele Iudeilor". ²⁷ Împreună cu el au răstignit şi doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga lui. ²⁸ Astfel s-a împlinit Scriptura care spune: "Şi a fost socotit cu cei fărădelege".

 

Pe alţii i-a salvat, dar pe sine nu se poate salva.

 

²⁹ Cei care treceau rosteau blasfemii împotriva lui, clătinând din cap şi spunând:
A. "Hei, tu, care dărâmi templul şi-l construieşti în trei zile, ³⁰ salvează-te pe tine însuţi coborând de pe cruce!"
³¹ E. La fel şi arhiereii, între ei, îl luau în râs împreună cu cărturarii şi spuneau:
A. "Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva. ³² Cristos, regele Israelului, să coboare acum de pe cruce ca să vedem şi să credem!"
E. Îl insultau şi cei răstigniţi cu el.

 

Scoţând un strigăt puternic, Isus şi-a dat sufletul.

 

³³ Fiind ceasul al şaselea s-a făcut întuneric pe întreg pământul până la ceasul al nouălea. ³⁴ La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic:
+ "Eloí, Eloí, léma sabactáni?",
E care, tradus, înseamnă:
+ "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?"
³⁵ E. Unii dintre cei care erau de faţă, auzindu-l, spuneau:
A. "Iată, îl cheamă pe Ilie!"
³⁶ E. Cineva, alergând, a înmuiat un burete în oţet şi, punându-l într-o trestie, i-a dat să bea, spunând:
A. "Lăsaţi, să vedem dacă vine Ilie ca să-l ia jos!"
³⁷ E. Dar Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat sufletul.

 

                                [Aici se îngenunchează şi se face o pauză].

 

³⁸ Atunci catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos. ³⁹ Când centurionul care stătea în faţa lui a văzut cum şi-a dat sufletul, a spus:
A. "Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!"

 

 

Omilie

 

Relatarea pătimirii lui Isus, pe care ne-o propune liturgia de astăzi împreună cu intrarea glorioasă a lui Isus în Ierusalim (Mc 11,1-10), ocupă aproape o cincime din întreaga evanghelie după Marcu; neputând să fac un comentariu punctual, mă voi limita la o privire de ansamblu care evidenţiază principale momente.

 

Această relatare pune la încercare privirea noastră de credință asupra lui Isus: suntem aproape constrânși să suferim scandalul și nebunia crucii (cf. 1Cor 1,23), suntem puși în fața falimentului vieții lui Isus. El care a trecut prin mijlocul poporului făcând bine (cf. Fap 10,38), având grijă de bolnavi și uneori vindecându-i și forţând demonul să se retragă; el care, ca un „profet puternic în faptă şi cuvânt” (Lc 24,19), a atras la sine mulțimile până să intre în orașul sfânt între aclamații triumfale; el care a reușit să adune în jurul său o comunitate itinerantă de bărbați și de femei; acest om, Isus din Nazaret, cunoaște un sfârșit nemaipomenit, viața sa se apropie de un sfârșit falimentar. Orice cititor atent la evanghelie, orice ucenic nu poate decât să fie tulburat profund de astfel de deznodământ…

 

Vine să se întrebe: de unde vine forța lui Isus, puterea cu care eliberează de bolile și de moarte? „Pe alții i-a salvat, pe sine nu se poate salva!” (Mc 15,31) – își băteau joc de el adversarii… Unde s-a sfârșit acea carismă profetică cu care el anunța de acum foarte aproape, ba chiar prezentă, Împărăţia lui Dumnezeu? (cf. Mc 1,15). Pentru că în patimă, Isus este redus la tăcere și se lasă umilit fără să deschidă gura? (cf. Is 53,7). Unde este acea autoritate recunoscută de atâția care îl numeau învățător, îl aclama ca profet, îl invocau ca Mesia și Mântuitor? Toți aceia care păreau discipoli ai săi și simpatizanţii au dispărut, și Isus este singur, abandonat de toți.

 

Dar enigma este și mai radicală: unde este Dumnezeu în timpul patimile lui Isus? Acel Dumnezeu care părea atât de aproape și pe care el l-a chemat „Abba”, adică „tăticuțul meu”; acel Dumnezeu care l-a numit „Fiul iubit” la botez (cf. Mc 1,11) și la schimbarea la față (Mc 9,7); acel Dumnezeu pentru care Isus a pus în joc și a consumat toată viața sa, unde este acum? Să nu uităm: moartea pe cruce este moartea cea mai blestemată de Dumnezeu (cf. Dt 21,23; Gal 3,13) –  judecat astfel de legitima autoritare religioasă a lui Israel – și, în același timp, este chinul extrem de tortură aplicat celor reținuți dușmani ai societății [ai polis-ului]. Într-adevăr, Isus a murit ca un impostor, suspendat între cer și pământ, deoarece este respins de Dumnezeu și de oameni...

 

E așa de dificil să răspunzi la aceste întrebări. Se poate începe cu observarea că Isus a parcurs acest drum – pe drept cuvânt calea crucii [via crucis] – rugându-se Tatălui pentru ca să-l susțină în această oră de întuneric: „el a oferit, cu strigăte puternice și lacrimi, rugăciuni și cereri către acela care avea putere să-l salveze de la moarte” (Eb 5,7); în tot acest timp însă a luptat pentru a se abandona în Dumnezeu și căutând să facă voința sa, nu propria voință (cf. Mc 14,36). Da, Isus a avut credință, a crezut că Dumnezeu nu-l v-a abandona, că a rămas cu el, de partea sa, în ciuda aparenţelor semnelor opuse şi a realului faliment uman al vieții și misiunii sale.

 

Dar pentru a înţelege pe deplin patimile lui Isus, pentru de a putea să-l urmăm pe el fără se ne scandalizăm, este esențial să aprofundăm sensul gestului euharistic de la ultima cină (cf. Mc 14,17-25). Isus a făcut acel act pentru a evita ca ucenicii săi citească moartea sa ca un eveniment de suferit din întâmplare, sau din cauza unei sorți inevitabile voite de Dumnezeu. Nimic din toate acestea. Isus însă și-a trăit sfârșitul în libertate: ar fi putut să fugă înainte ca evenimentele să se precipite, ar fi putut să evite acele fapte și să pronunțe acele cuvinte la sfârșitul cărora era de așteptat o condamnare la moarte. Dar nu a făcut-o; dimpotrivă, a rămas fidel misiunii primite de la Dumnezeu, continuând să facă totul și punctual voința Tatălui, chiar cu prețul de a merge la întâlnirea cu sfârșitul umilitor. Și aceasta pentru că știa bine că aceasta este singura modalitate de a putea să-l iubească pe Dumnezeu şi pe oameni până la sfârșit… (cf. In 13,1). Iată, Isus și-a încheiat existenţa sa așa cum mereu a petrecut-o: în libertare și în iubire față de Dumnezeu și față de oameni! Pentru ca să fie clar, Isus a anticipat profetic față de ucenicii săi patima și moartea, explicând cu un gest capabil să povestească esențialul vieții sale: pâine frântă, așa cum viața sa ar fi în curând; vin turnat în potir, așa cum sângele său va fi risipit printr-o moarte violentă.

 

Dacă la începutul evanghelie, Marcu a scris că ucenicii „lăsând toate, l-au urmat pe Isus” (cf. Mc 1,18.20), în ceasul patimii se vede constrâns să noteze că ei „l-au părăsit și au fugit cu toții” (cf. Mc 14,50). Scandalul crucii rămâne în toată duritatea sa și nu se potolește, dar semnul euharistic, memorialul vieții, patimii și morții lui Isus, va fi capabil să strângă din nou pe discipoli în jurul lui Cristos cel înviat. Comunitatea discipolilor lui Isus va putea astfel să traverseze istoria și să ajungă până la noi, fără să se teamă să înfrunte chiar ceasurile de întuneric și de criză: de fapt Domnul a precedat chiar și în aceste evenimente trăindu-le în libertare și prin iubire.

 

 

(pr. Enzo Bianchi [29.03.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9035-Nella-Liberta-e-per-amore).