 |
| Conferință susținută de maica Siluana Vlad, la biserica 'Metocul maicilor' din Iași (2 iunie 2015). Maica Siluana Vlad, sub pseudonimul
Gena Geamanu, Spovedanie neterminata.
|
28 martie 1988
(...)
Acum e altfel. Oamenii se văd altfel. Am început să-i văd fără să-i mai compar cu mine sau cu concepţia mea despre cum s-ar cuveni să fie. Am început să aud, să simt durerea şi suferinţa celor din jur şi când motivele sunt, sau mi se par mie minore. Suferinţa este puternică şi autentică şi când motivul este imaginat. Şi am descoperit că poţi „asista o asemenea suferinţă”, că o poţi eventual uşura fără să-i faci morală celui în cauză sau să-i explici ce stupid este motivul. El, sufletul acela suferă şi are nevoie de alinare. Şi o poţi oferi doar ascultând sau rugându-te în taină pentru el.
Ce minune este rugăciunea! Rugându-mă în taină am făcut mai multe pentru alţii decât vorbindu-le (de cele mai multe ori îi irită când le spun să se roage sau să aibă încredere în Dumnezeu!).
…
Mă uimeşte că această durere
pentru altul nu e compasiunea pe care o cunoşteam, ci un fel de asumare, un fel
de dorinţă de preluare. Ca atunci când ajuţi pe cineva să ducă nişte bagaje
grele. După ce stau lângă o astfel de durere îmi vine să mă aşez şi să răsuflu.
Parcă aş fi alergat. Dar nu trupul îmi este istovit.
Şi tu, Stăpâne, mereu îmi zâmbeşti prin alţii. Nu mă părăsi!
Ce copil sunt închipuindu-mi că
aş fi venit la credinţă mai demult dacă mi-ar fi vorbit cineva despre Dumnezeu.
Nu cred. Cred că nici n-am auzit. Pe mine de ce nu mă aud cei cărora le
vorbesc? De ce nu mă aud când le spun ce simplu se poate ieşi din durere? Că
durerea este greu de suportat numai când este trăită ca o închisoare şi nu când
e trecere, uşă, cale. E aici o taină de nepătruns! În orice caz eu nu sunt
apostol. Cel mai vechi prieten îmi spune că e un teatru credinţa mea. Că aşteaptă
să-mi „treacă” aşa cum mi-au trecut „marile iubiri” şi altele. Cei de la
Securitate cred că „sub masca credinţei fac nişte chestii…” Alţii: „se poate,
la cultura ta să crezi că…!” uneori stârnesc reacţii violente la o simplă
expresie pe care o folosesc şi cei necredincioşi „Doamne ajută”, „Ferească
Dumnezeu”… Îmi pare rău şi nu vreau să-i stârnesc spre hulă. Mă doare pentru
ei, nu pentru Dumnezeu. Şi mă simt vinovată pentru rana lor. Încerc să mă
ascund dar mi-e greu. Doar să-i ocrotesc. Dar şi asta e greu. Dacă m-aş duce la
mănăstire… Încet, încet, credinţa mea se transformă într-o taină în care însă
nu mă izolez ci, dimpotrivă, mă deschid spre o iubire în măsura în care mă
închid. Nu ştiu dacă sunt legate cauzal. Nevoia mea de a-i ajuta pe ceilalţi nu
se mai manifestă numai în tendinţa de a le da „cheia” (nu eu am această cheie),
ci de a-i sluji aşa cum sunt. Când vor vedea singuri că fără Dumnezeu nu este
viaţă adevărată vor cere şi vor primi. Eu te voi mărturisi Doamne în continuare
cu cuvântul fără să le răpesc semenilor mei libertatea pe care tu le-o respecţi
şi, mai ales, mă voi strădui să te mărturisesc cu viaţa mea. Iar de mă voi
ascunde în Cuvânt, nu de teamă o voi face (tu ştii că nu-mi e frică de ei), ci ca să nu-i oblig pe cei dragi
mie şi necredincioşi să păcătuiască ironizând. Sunt sigură că şi ei, în felul
lor, te caută şi te strigă pe limba lor, nu vreau să-i alung eu cu felul meu de
a te vedea. Tu eşti şi cu ei şi ei te vor primi, nădăjduiesc, la ceasul lor. Te
rog, Stăpâne, să nu-i laşi în întunericul de afară! (p. 243-244).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu