În măsura în care o înţeleg, fericirea mi se pare o
problemă a liberului arbitru. Făptura noastră fizică şi făptura noastră
spirituală îşi ştiu împinge graniţele rezistenţei incredibil de departe atâta
timp cât numai de ele depinde să o facă. Nenorocirea ne înfrânge nu pentru că
este mai tare decât noi, ci pentru că am intrat în raza ei fără voia noastră. Suntem
nefericiţi nu pentru că ne lipseşte fericirea, ci pentru că absenţa ei nu
atârnă de noi. Putem renunţa la orice, mândri, fericiţi chiar, cu condiţia să
nu fim obligaţi de alţii să renunţăm. Liberul arbitru, dreptul de a-ţi hotărî
singur soarta, este prin el însuşi o condiţie necesară, şi de multe ori
suficientă, a fericirii.
Suportăm greu frigul, dar am pornit în expediţii la poli;
nu putem suporta foamea dar am făcut greva foamei; urâm războaiele, dar plecăm
voluntari pe front; putem tăcea, dar nu ni se poate impune tăcerea; cunosc
oameni disperaţi de a fi părăsiţi de femei pe care le-ar fi părăsit singuri
oricând; sunt fericită când reuşesc să fiu singură şi sufăr câineşte când sunt
lăsată singură.
M-am întrebat adesea dacă, fără interdicţia divină, Eva
ar fi muşcat din măr. Probabil nu, cu siguranţă nu, dar faptul că împotriva
legilor a făcut-o dovedeşte strălucitor că o fericire impusă înseamnă mai puţin
decât o nefericire aleasă. Orice fruct oprit sfârşeşte prin a fi mâncat şi, cu
puţin umor, autorii revoltelor pot fi socotiţi nu cei ce le-au făcut, ci aceia
care au încercat să le împiedice.
Rezultă din toate aceste ciudate reacţii umane o
paradoxală lege potrivit căreia prezenţa libertăţii este de natură să schimbe
proprietăţile unor stări, ale unor situaţii.
Rezultă că omul are nevoie de atât de puţin pentru a fi
fericit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu