Tăcerea sacră în celebrarea liturgică



Țăran în rugăciune

"În tăcerea liniştită care învăluia toate... Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a coborât din cer" (cf. Înţ 18,14-15). În felul acesta o antifonă în octava Crăciunului aminteşte, cu libertate extraordinară, cum a avut loc în noaptea Exodului eliberarea omului şi eliberarea de păcat. Pentru a-l recunoaşte prezent în lume, ba chiar în opera publică şi anume liturgia - sacră tocmai din cauza Prezenţei - este necesar "silere", adică a tăcea. Trebuie să tăcem pentru a asculta, ca la începutul unui concert, altminteri cultul, adică relaţia cultivată, profundă cu Dumnezeu, nu poate să înceapă, nu poate fi "celebrat" El.

 

Acest lucru este indispensabil pentru rugăciune: "Intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-l pe Tatăl tău în ascuns" (Mt 6,6). Camera este sufletul, dar şi templul, spun Sfinţii Părinţi. Ce secret poate fi menţinut fără tăcere? Secretul conştiinţei în care se poate auzi glasul lui Dumnezeu, în noaptea tăcută ca pentru Samuel. Este nevoie de tăcere pentru ca Dumnezeu să poată vorbi şi noi să-l putem asculta. Pentru aceasta mergem în biserică, pentru a celebra cultul divin, sacru deoarece coboară din tăcerea veşnică în timpul aşa de zgomotos, pentru a-l potoli şi a-l orienta spre Cel Veşnic. Nu este îndoială că poziţia frontală a preotului la altar spre popor induce la distrarea lui şi a credincioşilor, dezorientând direcţia rugăciunii: să-l imităm pe Sfântul Părinte care priveşte la Răstignit.

 

Tăcerea trebuie recuperată, limitând la minim cuvintele din partea celui care trebuie să dea indicaţii pregătitoare la celebrare. Preoţii, călugăriţele care au diferite servicii, slujitorii să limiteze cuvintele şi mişcările, pentru că sunt în prezenţa Celui care este Cuvântul. Această tăcere este cerută la începutul Sfintei Liturghii pentru cercetarea cugetului, fie ea scurtă, în care recunoaştem păcatele noastre "ca să putem celebra cu vrednicie Sfintele Taine".

 

După invitaţia de a ne ruga cu Oremus, preotul se reculege în tăcere, pentru a se ruga şi pentru a da timp credincioşilor să facă la fel şi astfel să unească propria intenţie cu acea rugăciune pe care preotul o va rost "adunând" - de aceea se cheamă rugăciune "colectă" - şi prezentând-o Domnului. Cu această rugăciune începe la Liturghie funcţia sacerdotală de mediere între poporul sfânt şi Domnul.

 

De la rugăciunea către Dumnezeu se trece la ascultarea lui Dumnezeu. Sinodul despre Cuvântul lui Dumnezeu nu a neglijat să insiste asupra tăcerii ca spaţiu privilegiat pentru a-l primi. Misterele lui Cristos - Papa aminteşte asta în Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini - sunt legate de tăcere, aşa cum spun Părinţii Bisericii. Astfel, mai mult decât a înmulţi întâlnirile biblice, trebuie "să îndrăgim realmente întâlnirea personală cu Cristos care ni se comunică în Cuvântul său" (nr. 73). Liturgia Cuvântului este astfel pentru că are loc în tăcerea sacră.

 

Ordo Missae sugerează, la acest punct, fie că a fost fie că nu a fost omilie, iarăşi tăcere. pare un exerciţiu "pentru întâlnirea despuiată, tăcută, austeră... pentru colocviul spontan, liniştit, adorant cu Maiestatea divină, ca şi cum am fi traşi pe urma rugăciunii însăşi a lui Cristos" (Paul al VI-lea, Discurs adresat Abaţilor din Confederaţia Benedictină, 30 septembrie 1970, nr. 3). Este o invitaţie adresată călugărilor: dar orice creştin trebuie să fie într-o oarecare măsură călugăr, adică să locuiască singur cu Domnul. Liturgia sacră abilitează la asta. Regula benedictină îl îndeamnă pe călugăr să facă în aşa fel încât mintea lui să fie în armonie cu glasul (cf. 19,7): "Pare un lucru foarte simplu, am spune natural - subliniază tot Paul al VI-lea - însă a avea această armonie internă între glas şi minte este unul din cele mai dificile lucruri" (Discurs adresat Abaţilor, cit.). Tocmai dinamica raportului dintre Dumnezeu care vorbeşte şi credinciosul care ascultă şi răspunde cu psalmul sau rugăciunea - conform împărţirii clasice în trei păstrată în săptămâna sfântă: lectură, responsoriu, rugăciune - constituie exerciţiul necesar, acea ruminatio a Părinţilor, pentru a asimila şi a face în aşa fel încât glasul şi mintea să se armonizeze. Acest lucru este deosebit de util în vederea oferirii de sine, a trupurilor noastre ca jertfă spirituală "drept cult conform raţiunii", care pentru aceasta "reînnoieşte mintea" cu scopul de a distinge voinţa lui Dumnezeu, ceea ce este bun, plăcut lui şi desăvârşit (cf. Rom 12,1-2). Reînnoirea minţii este judecata conform lui Dumnezeu şi nu conform lumii. Liturgia trebuie să favorizeze convertirea de la mentalitatea lumească şi carnală, care tinde mereu să feudalizeze clerici şi laici. A reînnoi mintea înseamnă a privi realitatea şi a nu urmări propriile idei - ideologia - pentru El face noi toate lucrurile.

 

Tăcerea poate să reapară la ofertoriu, unde nu este necesar şi nici obligatoriu ca formulele prevăzute de ofertă să fie spuse cu glas tare. Apoi s-ar putea sugera ca, în viitor, Rugăciunea euharistică, şi în Liturghia lui Paul al VI-lea, să poată fi recitată submissa voce, aproape în tăcere, pentru a favoriza reculegerea: aşa cum se făcea şi se continuă să se facă la celebrarea în "formă extraordinară". Este mereu necesar să auzim cuvinte aşa de ascunse, în special cele ale consacrării? Dacă preotul ar coborî tonul vocii, nu ar recita, ci s-ar ruga cu adevărat el şi ar favoriza reculegerea şi unirea credincioşilor la rugăciunea lui de mediere sacerdotală. Tăcere asemănătoare este recomandată în special la mulţumirea după Împărtăşanie.

 

Dar, dincolo de momentele specifice, toată liturgia, ba chiar biserica însăşi ca spaţiu sacru, are nevoie să recupereze climatul de tăcere. această exigenţă ducea la stabilirea de spaţii de racord cum ar fi pronaosuri şi naosuri pentru a trece din exterior în interior, de la dispersie la reculegere. N-ar folosi şi în zilele noastre? "Capacitatea de interioritate, o deschidere mai mare a spiritului, un stil de viaţă care să ştie să se sustragă de la ceea ce este zgomotos şi invadent, trebuie să ne apară din nou ca ţinte care trebuie numărate printre priorităţile noastre. În Paul găsim exortaţia de a ne întări în omul interior (Ef 3,16). Să fim cinstiţi: astăzi există o hipertrofie a omului exterior şi o slăbire îngrijorătoare a energiei sale interioare" (J. Ratzinger, Fede, VeritB, Tolleranza. Il cristianesimo e le religioni del mondo, Cantagalli, Siena 2003, pag. 167).

 

* Pr. Nicola Bux este profesor de liturgie orientală la Bari şi consultant al Congregaţiilor pentru Doctrina Credinţei, pentru Cauzele Sfinţilor, pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor; precum şi al Oficiului Celebrărilor Liturgice ale Suveranului Pontif.

 

(După Zenit, 9 martie 2011; de pr. Nicola Bux, ”Tăcerea sacră în celebrarea liturgică”; trad. pr. Mihai Pătraşcu; sursa: http://www.ercis.ro/).