Parohia mea e o parohie ca
oricare alta. Toate parohiile seamănă între ele. Parohiile de astăzi, firește.
Îi spuneam tocmai ieri părintelui din Norenfontes: binele și răul trebuie să-și
țină cumpănă unul altuia, numai că centrul de greutate e plasat jos, prea jos.
Sau, dacă vă place mai mult, se suprapun ca două lichide, cu densități
diferite, fără să se amestece. Părintele mi-a râs în nas. E un preot bun, plin
de bunăvoință, se poartă părintește, și trece, chiar și la arhiepiscopie, drept
un liber cugetător, puțin cam periculos. Vorbele sale de duh stârnesc veselia
preoților, iar dânsul le însoțește cu o privire ce s-ar vrea ascuțită dar pe
care eu o găsesc de fapt atât de ștearsă, atât de obosită, că-mi vine să plâng.
Parohia mea este mistuită de
plictiseală, acesta-i cuvântul. Ca și atâtea alte parohii! Plictiseala le
mistuie sub ochii noștri, iar noi stăm și privim neputincioși. Poate că într-o
zi ne va molipsi și pe noi, vom descoperi că și în noi s-a încuibat cancerul acesta.
Se poate trăi multă vreme cu o asemenea boală.
(Bernanos G., Jurnalul
unui preot de țară, Editura Allfa, București 1999, p. 9).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu