Nunta din Cana

de Costache Ioanid
 

Şi-a fost nuntă-n satul Cana din ţinutul Galileea.
N-a mai fost de când e lumea altă nuntă ca aceea!
Nu în temple strălucite, nu în falnice palate!
Ci în sat, într-o grădină, sub smochini şi sub prelate.
Bărcile lăsând pe ţărmuri cu otgoane şi cu plase,
rând pe rând s-au strâns pescarii, aplecând priviri sfioase.
Între flori stătea mireasa lângă fericitul mire.
Ea în alba ei cămaşă dintr-un văl de in subţire.
El, cu mantie prelungă şi cu lată cingătoare,
surâzând, cu o privire blândă şi ocrotitoare.
Când deodată, printre ramuri de smochini cu muguri proaspeţi,
toţi mesenii-ntorc privirea către noul grup de oaspeţi.
„Cine-i? Cine-i?” zboară şoapte. „Cum, nu ştiţi?” se-aude-ncet.
„E Isus... cu ucenicii... E Isus din Nazaret..."
„E-un învăţător mai tânăr. Dar vorbeşte cu putere."
Toţi au aţintit privirea, dornici dup-o mângâiere.
Ce era Isus anume, nu aflase nimeni încă.
Dar s-au ridicat nuntaşii într-o linişte adâncă
Şi, lăsând spre ceruri gândul către Cel Prea-nalt să fugă,
cu-acel glas ce n-are seamăn, începu Isus o rugă.
Plâng bătrânii, aplecându-şi tainic fruntea lor căruntă.
Ce frumos! Ce măreţie! Cu Isus să fii la nuntă!...
Laolaltă cu pescarii se aşază-nvăţătorul.
(Un fior trecea prin inimi şi era din cer fiorul...)
Lângă el veni sfioasa maica lui cu ochii-n rouă.
Şi în urmă ucenicii cei chemaţi de-o zi sau două.
Ca un susur de pădure se porni un psalm pe buze.
Cântecul vibra sub ramuri ca o doină din cobuze.
Iar în urmă, în tăcere, cei mai vârstnici încercară
lui Isus învăţătorul vreun cuvânt adânc să-I ceară.
Unu-I spuse o durere. Altul Îi ceru un sfat.
Se făcea lumină-n inimi, ca pe-un cer spre revărsat.
Mult se minunau bătrânii de acest învăţător!
Nunta se părea o ploaie de lumină pe-un ogor.
Clipele în zbor trecură cu-ntrebări, cu psalmi, cu rugi.
Şi deodată... mama sfântă, dintre gazde, dintre slugi,
se apropie în taină de Isus cu un suspin,
eu o şoaptă la ureche: „Nu mai au în vase vin”.
„Ştii ce-mi ceri?... răspunse Fiul, cu tristeţe oarecum.
„Vremea de minuni şi semne va veni... dar nu-i acum...
Vă voi da şi vin şi pâine, nu ca-n zilele străbune...”
Mama către slugi se-ntoarse: „Faceţi tot ce vă va spune!”
„Umpleţi vasele cu apă!” porunci Isus. Şi iată,
şase vase mari de piatră s-au umplut cu apă-ndată.
„Scoateţi dar şi daţi să guste nunul mai întâi din ea!”
Şi-a gustat o cupă nunul, neştiind de unde bea.
A gustat şi-n piept deodată a simţit venind un har...
S-a uitat uimit la cupă... şi-a sorbit din cupă iar...
Şi privindu-şi cupa goală, a rămas într-o uimire...
A cerut din nou o cupă... şi-a chemat la el pe mire.
„Spune-mi” i-a şoptit în taină, „orice om când dă o masă,
toarnă mai întâi în cupe vin de-o viţă mai aleasă.
După două trei pahare, când e veselia-n toi,
scoate altă băutură care-i mai puţin de soi.
Tu, fără să-mi spui o vorbă, mie, care vă sunt nun,
ai lăsat să dai la urmă tocmai vinul cel mai bun”.
„Vin mai bun? Ce vorbă-i asta?... Vin nu mai avem de loc!”
Mirele gustă din cupă... Pieptu-i se umplu de-un foc...
Şi trecu din mână-n mână, vinul tainic, în pahare.
„Dar ce fel de vin e-acesta?” se-ntrebară cu mirare.
Nu e vinul ce-ameţeşte şi cu basme te încântă.
E-un izvor de mângâiere şi de bucurie sfântă.
Din ce struguri picurară stropii lui în cupa lor?
Cine-o fi adus din ceruri vinul sfântului fior?
Ce n-ar da bogaţii lumii, ce n-ar da pentr-un pahar!
N-au ei aur să plătească ce-au primit pescarii-n dar...
Ce n-ar da profeţii Legii, ce-au gustat din vechiul vin!
Ei... doar l-au dorit prin Duhul! Dar aici paharu-i plin!
O, ce cântece răsună! Sus pescari! Paharul sus!
Doamne, bine e la nuntă, când acolo e Isus!...
Şi pe când mesenii cânta şi petrec în voia lor,
ucenicii cu mirare îl privesc pe-nvăţător...
Ei în el văd o lumină ce-şi ridică-ncet văpaia
şi se-arată-n întuneric, cum a scris demult Isaia...
„În pământul de ocară... în ţinutul Zabulon...
în hotarul Iui Neftali... unde zboară-al jalei zvon...
lângă mare... pe câmpie... mai departe de Iordan...
în ţinutul Galileea... peste-al beznelor noian...
răsări-va o lumină, umbra morţii risipind...”
Şi-n sărmanele lor inimi, licăriri de zori se-aprind...
El, Isus, e răsăritul unui soare plin de foc!
Ieri le-a fost învăţătorul. Azi e un mare proroc.
În curând, ca prinţ al păcii, va surpa străvechiul zid.
Va fi însuşi împăratul din sămânţa lui David!
El va fi apoi Mesia care frânge lanţul greu!
Şi câţi Toma îi vor spune: „Domnul... Dumnezeul meu!

*

Şi-au trecut paharul slavei dintr-o mână-n altă mână;
dintr-un secol în alt secol, peste negura păgână!
Şi-au venit mereu la nuntă, ca şi astăzi, tot mai mulţi:
nu atât cei tari şi falnici, cât cei slabi şi cei desculţi.

Dacă-n cele şase vase o mai fi belşug de vin,
nu ştiu. Dar ce ştiu, ştiu bine: că paharul nostru-i plin!
O, veniţi, veniţi la nuntă cât e vinul cel de soi!
cât e poarta larg deschisă! Cât Isus e-aici cu noi!
O, ferice de aceia care-n patria de sus
vor sorbi paharul slavei lângă mirele Isus!
Şi ferice de aceia ce, prin viaţa lor frumoasă,
lui Isus, la marea nuntă, îi vor fi, în cer, mireasă!