Spiritul copilăriei

„Eu am pierdut copilăria, nu-aş putea să o recuceresc decât prin sfinţenie” (G. Bernanos, 1943).

Spiritul copilăriei  - mi se pare – este chiar ceea ce reflectă mai mult în lume sfinţenia, întrucât este strâns legată cu ea. „Biserica a primit de la bunul Dumnezeu misiunea – afirmă Bernanos – de a menţine în lume acest spirit de copilărie, această ingenuitate, această prospeţime” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1046). Sciitorul caută în memorie puritatea copilului care a fost[1], imaginea emblematică a existenţei sale. Se simte în opera sa nostalgia după copilărie. Toată viaţa sa este o angajare constantă să intre din nou în simplitatea şi în libertatea copilăriei. Însă el datorează această intuiţie sfintei Tereza din Lisieux – este spiritualitatea lucrurilor mici: „Lucrurile mici dau impresia de nimic, însă dăruiesc pacea. Sunt ca florile câmpului, vezi. Credem că nu au parfum şi toate împreună îmbălsămează aerul. Rugăciunea lucrurilor mici este inocentă. În orice lucru mic este un înger. (...) Lumea este plină de îngeri” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1192) – şi touturor sfinţilor care au trăit în duhul copilăriei: sfântul Francisc din Assisi (în care spiritul copilăriei se identifcă cu duhul sărăciei), sfânta Ioan d'Arc[2], parohul de Ars – „bătrânul copil sublim”[3] este o prezenţă cu totul semnificativă în spiritualitatea lui Bernanos – şi mai ales Fecioara, copila Maria, „copiliţa minunată”, „copila regină a Îngerilor” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1192), căci „privirea Fecioarei este singura privire cu adevărat copilărească, singura privire adevărată de copil care s-a îndreptat vreodată spre nefericirea noastră şi spre ruşinea noastră” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1194).

Gândul zilei

„A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă
a găsi putinţa de a fi fericit până
şi în cele mai cumplite nenorociri”
(Mons. Vladimir Ghika, 1873-1954).

Duhul Sfânt în opera lui Luca (de A. George)

http://isichi.wordpress.com/2012/10/16/duhul-sfant-in-opera-lui-luca-de-a-george/

Ascultarea de Dumnezeu

Traian Dorz

Nu este o stare mai după voia lui Dumnezeu decât starea unei sincere, a unei smerite şi evlavioase ascultări, în care credinciosul este una cu Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt este una cu el. Domnul Isus, prin jertfa sa de pe cruce, ne-a dat tuturor dreptul şi puterea să devenim astfel. Numai noi să avem dorinţa şi voinţa să devenim.

Îndată ce se săvârşeşte ascultarea noastră deplină de Dumnezeu, se săvârşeşte şi ascultarea lui de noi (2Cor 10, 6). Atunci nu este har de la el care să ne mai fie oprit nouă, nici jertfă mai plăcută lui Dumnezeu decât ascultarea din care-I le aducem noi toate lui.

Când avem o deplină ascultare de Dumnezeu, atunci cu fiecare nouă pornire bună din noi îi aducem lui Dumnezeu o jertfă întreagă, iar ascultarea iubitoare şi smerită le dă tuturor acestor fapte un gust dulce şi o formă frumoasă. Când inima credincioasă are într-adevăr harul ascultării în ea, tot ce va face din această ascultare va fi plin de fragezime şi de curăţie.

IPS Ioan Robu: „Poarta credinței, un far și o forță ca să putem ajunge la mântuire”

IPS Ioan Robu

Anul Credinței, decretat de Papa Benedict al XVI-lea cu scrisoarea apostolică Porta fidei (Poarta credinței) a fost deschis în Arhidieceza Romano-Catolică de București prin celebrarea solemnă a Sfintei Liturghii în Catedrala Sf. Iosif din București, sâmbătă, 13 octombrie 2012. În cadrul omiliei, IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, a vorbit despre conștiința eclezială, despre reînnoirea interioară prin rugăciune, despre necesitatea aprofundării învățăturii Bisericii.

„Prin poarta credinței se trece spre mântuire, nu spre altceva. De aceea, Biserica dă importanță acestui An al Credinței, ca să știm de unde venim și încotro mergem", a spus Înalt Preasfințitul Ioan, asemuind credința cu un far și o forță care ne ajută să ajungem la mântuire. Amintind ritualul stropirii cu apă sfințită, de la începutul Sfintei Liturghii, Arhiepiscopul a explicat că pentru a trece prin poarta credinței trebuie să ne reînnoim, să schimbăm ceva în viața noastră: „Multe se depun peste viața noastră personală și peste viața noastră comunitară, bisericească. (...) Iată, în Anul Sfânt încercăm din nou să dăm la o parte păcatul de pe ochii noștri și să vedem scopul pentru care Dumnezeu ne-a creat: ca să ajungem la mântuire".

Faţa lui Cristos - O recitire a documentelor Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican



Conciliul al II-lea din Vatican

 Istoricul Conciliului din Trento, Hubert Jedin, a scris că un conciliu începe să fie înţeles şi realizat mai bine numai după circa cincizeci de ani de la celebrarea sa. De fapt, după ce s-au depăşit neînţelegerile din primii ani, după ce s-au sedimentat rezultatele, după ce s-au înţeles în mod mai bun afirmaţiile, după ce s-au găsit parcursurile care au contribuit la obţinerea unei anumite gândiri exprimate după aceea în documente, devine mai obiectivă confruntarea cu o documentaţie destinată să caracterizeze drumul Bisericii.

A revizita astăzi Conciliul al II-lea din Vatican, într-o perioade de viaţă a Bisericii şi a societăţii pe care Părinţii conciliari nu putea s-o imagineze, înseamnă a face o operaţiune în numele unei comemorări cu efect de perspectivă. Înseamnă a fi o memorie, înainte de toate. A reveni asupra rezultatelor celui de-al XXI-lea eveniment conciliar al Bisericii catolice este fără îndoială o confruntare cu o proiectare care se întinde pe multiple orizonturi, ca acelea oferite de cele şaisprezece documente conciliare ale lui Vatican II. Însă o memorie este sterilă şi inutilă dacă nu are efect de perspectivă. Pentru aceasta, întoarcerea asupra ideilor conciliare trebuie să constituie o invitaţie de a merge mai departe, pentru a traduce şi a actualiza în mod operativ ceea ce a fost schiţat la timpul său.

 În contextul celebrărilor de 50 de ani ai Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican vor apare multe întâlniri pentru a aprofunda ceea ce Biserica a trăit şi mai ales trăieşte în lumina evenimentului lui Vatican II. În această linie, şi această conferinţă îşi are spaţiul pentru a verifica un aspect ulterior al Feţei lui Cristos care apare din documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Activitate dificilă, pentru că fiecare document trebuie luat în sine, dar şi în raport cu celelalte. Şi totuşi este o activitate care se poate rezolva în perspective de interes însemnat pentru a continua să se perceapă aspecte mereu noi în depositum al tradiţiei ecleziale.

 Apoi, astăzi cu ocazia celor 50 de ani, această bogăţie conciliară revine de actualitate mai mult ca oricând fie datorită circumstanţei aniversării şi fie mai ales datorită aspectelor de noutate care pot să se evidenţieze din citirea reînnoite a documentelor conciliare.

O problemă este aceea a metodei pentru a dobândi o linie de lectură. Putea să fie uşor a percepe numărul de apariţii ale termenului Christus sau vultus, dar am fi realizat un rezultat mai puţin folositor. Mai interesant – chiar dacă mai angajant – este de a percepe trăsăturile feţei lui Cristos pornind de la conţinuturile specifice ale diferitelor documente.

Sunt trei categorii de documente pe care Conciliul ni le-a dăruit: Constituţii, Decrete şi Declaraţii. Între ele se stabileşte desigur un raport de interes comun; pentru aceasta, examinarea unui text implic direct sau indirect celelalte. În această linie se vor examina Constituţiile conciliare, apoi Decretele şi după aceea Declaraţiile. O concluzie generală va permite demararea unei perspective de sinteză.

1. O Biserică ce în Cuvântul lui Dumnezeu celebrează sacramentele pentru viaţa lumii

Titlul singur constituie un program de lectură şi de aprofundare a celor patru constituţii conciliare pentru a percepe Faţa lui Cristos care se reflectă şi este făcută vizibilă în Biserică atunci când în ea se proclamă Sfintele Scripturi şi se celebrează tainele divine. Însă toate acestea finalizate mereu spre o viaţă în Cristos care nu poate decât să fie reflexie a unei Feţe!

Ce este Anul Credinţei