 |
| Conciliul al II-lea din Vatican |
Istoricul Conciliului din Trento, Hubert Jedin, a scris că un conciliu începe să fie înţeles şi realizat mai bine numai după circa cincizeci de ani de la celebrarea sa. De fapt, după ce s-au depăşit neînţelegerile din primii ani, după ce s-au sedimentat rezultatele, după ce s-au înţeles în mod mai bun afirmaţiile, după ce s-au găsit parcursurile care au contribuit la obţinerea unei anumite gândiri exprimate după aceea în documente, devine mai obiectivă confruntarea cu o documentaţie destinată să caracterizeze drumul Bisericii.
A revizita astăzi Conciliul al II-lea din Vatican, într-o perioade de viaţă a Bisericii şi a societăţii pe care Părinţii conciliari nu putea s-o imagineze, înseamnă a face o operaţiune în numele unei comemorări cu efect de perspectivă. Înseamnă a fi o memorie, înainte de toate. A reveni asupra rezultatelor celui de-al XXI-lea eveniment conciliar al Bisericii catolice este fără îndoială o confruntare cu o proiectare care se întinde pe multiple orizonturi, ca acelea oferite de cele şaisprezece documente conciliare ale lui Vatican II. Însă o memorie este sterilă şi inutilă dacă nu are efect de perspectivă. Pentru aceasta, întoarcerea asupra ideilor conciliare trebuie să constituie o invitaţie de a merge mai departe, pentru a traduce şi a actualiza în mod operativ ceea ce a fost schiţat la timpul său.
În contextul celebrărilor de 50 de ani ai Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican vor apare multe întâlniri pentru a aprofunda ceea ce Biserica a trăit şi mai ales trăieşte în lumina evenimentului lui Vatican II. În această linie, şi această conferinţă îşi are spaţiul pentru a verifica un aspect ulterior al Feţei lui Cristos care apare din documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Activitate dificilă, pentru că fiecare document trebuie luat în sine, dar şi în raport cu celelalte. Şi totuşi este o activitate care se poate rezolva în perspective de interes însemnat pentru a continua să se perceapă aspecte mereu noi în depositum al tradiţiei ecleziale.
Apoi, astăzi cu ocazia celor 50 de ani, această bogăţie conciliară revine de actualitate mai mult ca oricând fie datorită circumstanţei aniversării şi fie mai ales datorită aspectelor de noutate care pot să se evidenţieze din citirea reînnoite a documentelor conciliare.
O problemă este aceea a metodei pentru a dobândi o linie de lectură. Putea să fie uşor a percepe numărul de apariţii ale termenului Christus sau vultus, dar am fi realizat un rezultat mai puţin folositor. Mai interesant – chiar dacă mai angajant – este de a percepe trăsăturile feţei lui Cristos pornind de la conţinuturile specifice ale diferitelor documente.
Sunt trei categorii de documente pe care Conciliul ni le-a dăruit: Constituţii, Decrete şi Declaraţii. Între ele se stabileşte desigur un raport de interes comun; pentru aceasta, examinarea unui text implic direct sau indirect celelalte. În această linie se vor examina Constituţiile conciliare, apoi Decretele şi după aceea Declaraţiile. O concluzie generală va permite demararea unei perspective de sinteză.
1. O Biserică ce în Cuvântul lui Dumnezeu celebrează sacramentele pentru viaţa lumii
Titlul singur constituie un program de lectură şi de aprofundare a celor patru constituţii conciliare pentru a percepe Faţa lui Cristos care se reflectă şi este făcută vizibilă în Biserică atunci când în ea se proclamă Sfintele Scripturi şi se celebrează tainele divine. Însă toate acestea finalizate mereu spre o viaţă în Cristos care nu poate decât să fie reflexie a unei Feţe!