%2B-%2Bby%2BAlonso%2BCano.jpg) |
| Sf. Ioan evanghelist și viziunea Ierusalimului (1635-1638) - de Alonso Cano |
“Domnul Isus l-a iubit cu
predilecţie şi, din înălţimea crucii, ca într-un testament, l-a încredinţat ca
fiu Fecioarei-mamă. Marele dar al iubirii, care din pescar l-a făcut discipol,
l-a ajutat să intuiască şi să vestească cu o claritate particulară, dincolo de
orice măsură a capacităţii umane, divinitatea necreată a Cuvântului” (MA I, 218).
Conform informaţiilor pe care le
avem din Noul Testament, Ioan, împreună cu Iacob cel Mare, era fiul lui
Zebedeu, un pescar de la Genezaret, şi al Salomeii, una dintre femeile care
l-au urmat şi slujit pe Isus în timpul vieţii sale publice.
Discipolul
Prima întâlnire cu Maestrul l-a
mişcat aşa de profund, încât şi-a amintit până şi ora: era pe la patru
după-amiază. Împreună cu Andrei, fratele lui Petru, el se dusese la râul Iordan
să-l asculte pe Ioan Botezătorul, şi când acesta l-a prezentat pe Isus care
trecea, spunând: “Iată mielul lui Dumnezeu“, l-au urmat pe Nazarinean şi au
rămas cu el toată după-amiaza. Din acel moment, Ioan, care era foarte tânăr,
dar însetat de divin, şi-a găsit calea.
Când, după un anumit timp, Isus
l-a chemat în mod expres să-l urmeze împreună cu fratele său, Iacob, cu Petru
şi Andrei, i-a părăsit pe părinţi şi munca sa şi l-a urmat. Tatăl şi mama nu
s-au opus, fascinaţi şi ei de figura lui Cristos şi crezând că fiul lor va
ocupa un loc important în împărăţia mesianică ce părea iminentă. Mama sa,
într-o zi, i-a cerut în mod expres aceasta, trezind resentimentele celorlalţi
apostoli, dar răspunsul lui Isus şi evenimentele pătimirii au pus lucrurile la
locul lor. Împărăţia mesianică, de fapt, era foarte diferită de ceea ce visau
mulţi dintre contemporani: depăşea orice imaginaţie a lor şi nu se putea
înfăptui decât prin cruce.
Ioan, în timpul vieţii publice a
învăţătorului, a făcut parte din acel grup privilegiat al apostolilor care au
fost prezenţi la învierea fiicei lui Iair, l-au contemplat pe Isus transfigurat
pe munte şi i-au stat alături în momentele agoniei din Ghetsemani. Chiar dacă
şi el a fugit, poate, în momentul arestării Maestrului, mai apoi a revenit pe
urmele sale, împreună cu Petru şi, singurul dintre apostoli, l-a urmat până sub
cruce. Aici i-a fost încredinţată Maria ca mamă, iar el i-a fost încredinţat ca
fiu.
Apostolul
La primul anunţ al învierii,
făcut de femei, a alergat împreună cu Petru la mormânt, a sosit primul, dar nu
a intrat din respect faţă de Petru, şi a văzut că mormântul era gol, primul
semn al învierii lui Isus, pe care apoi l-a contemplat în cenacol, împreună cu
ceilalţi apostoli, în seara aceleaşi zile.
Apariţiile s-au succedat şi în
cea de la lacul din Galileea a fost primul care l-a recunoscut pe Isus şi a
strigat către ceilalţi: “E Domnul!”
Când Biserica a făcut primii paşi
şi autorităţile de la Ierusalim au căutat să împiedice răspândirea noii
doctrine, primii care au fost arestaţi au fost Petru şi Ioan, care nu s-au
lăsat intimidaţi, convinşi că trebuie să asculte mai întâi de Dumnezeu şi apoi
de oameni.
Era alături de Petru, când acesta
a vindecat un olog la poarta templului, şi împreună cu el a mers în Samaria
pentru a-i întări în credinţă pe primii convertiţi. Paul, amintind galatenilor
despre călătoria sa la Ierusalim, îl numea pe Ioan “una dintre coloanele
Bisericii”.
Când apostolii s-au răspândit în
lume, Ioan, conform tradiţiei, s-a dus la Efes împreună cu Maria, unde a scris
cea de-a patra evanghelie şi cele trei scrisori, şi unde a şi murit, la
sfârşitul veacului I. Sfântul Irineu scria pe la anul 175: “Ioan, discipolul
Domnului, acelaşi care s-a odihnit la pieptul său, a publicat şi el evanghelia,
pe când stătea la Efes” (AH III, 1,1).
Scrierile
Astăzi, critica istorică atribuie
unuia dintre discipolii săi scrierile lui Ioan. Chiar dacă acestea nu vor fi
ieşit, material, din pana sa, nimeni nu poate nega că în conţinutul lor ele au
ieşit din inima sa şi cuprind învăţătura pe care el a transmis-o Bisericilor
care au avut fericirea să-l poată asculta.
Pe bună dreptate, Vögtle observa:
“Evanghelia atribuită lui ne prezintă informaţii despre viaţa lui Isus, dar, de
asemenea şi mai presus de toate, în privinţa situaţiei topografice şi asupra
altor particularităţi ale Palestinei, care nu pot să provină decât de la unul
care s-a născut acolo şi de la un martor ocular al vieţii lui Cristos. Tocmai
pentru aceasta, Ioan, fiul lui Zebedeu, instruit de Învăţătorul într-o manieră
aşa de energică şi de neuitat că drumul spre gloria mesianică trece prin
durere, nu ar fi trebuit oare, rugându-se, discutând şi reflectând, să fi
pătruns în modul cel mai profund în misterul drumului lui Cristos? El stă în
spatele evangheliei ca un autentic garant, în spatele acelei evanghelii care,
mai mult decât orice, luminează calea lui Cristos în toată dimensiunea sa
supranaturală. E evanghelia Fiului veşnic al lui Dumnezeu, care a coborât din
cer şi s-a întors în gloria Tatălui, situată dincolo de cruce.
Ţinând cont de situaţia efectivă
a autorilor numeroaselor scrieri biblice, nu este de mirare dacă ştiinţa de
astăzi tinde să nu-i atribuie direct ex-pescarului Ioan această evanghelie în
forma în care ne este prezentată. Ea se gândeşte la un discipol al lui Ioan,
crescut în limba şi în lumea culturală a sincretismului elenistic. Din această
operă, “scriere de ruptură şi de propagandă” (R. Schnackenburg), care apără cu
o pătrunzătoare eficacitate adevărul divinului Răscumpărător făcut trup şi
purtător al revelaţiei împotriva dubiilor şi doctrinelor greşite ale timpului
său, înainte de toate, împotriva gnosticismului în afirmare, emană spiritul,
zelul arzător al fiului lui Zebedeu, luat în întregime din misterul lui
Cristos.
A recunoaşte aceasta înseamnă a
ne elibera şi de ingenua preocupare că vestitorul apostolic al lui Cristos,
care se cufundă aşa de profund în meditarea misterului Răscumpărătorului şi a
mântuirii noastre, ar fi avut-o în zilele bătrâneţilor sale pentru o
autoexaltare lipsită de modestie. “Discipolul pe care îl iubea Isus”: aşa îl
numea, pe drept, discipolul care a aşternut în scris evanghelia apostolului,
maestrul său” (Manns P., I santi, I, Jaca
Book, Milano 1987, p. 52-53).
Testamentul lui Isus
Se povesteşte că Ioan, fiind de
acum foarte în vârstă, era dus pe un scaun în adunarea credincioşilor, ca să-i
instruiască în privinţa învăţăturilor Domnului, şi el repeta mereu cuvintele
poruncii noi. Creştinii, crezând că şi-a pierdut memoria, l-au întrebat de ce
nu le mai vorbea şi despre altceva. Apostolul le-a răspuns: “Pentru că este
porunca Domnului! Dacă o practicaţi, e suficient”.
Tradiţia voia să exprime cât a
influenţat predica lui Ioan comunităţile creştine care gravitau în jurul
oraşului Efes.
Dar inima gândirii lui Ioan este,
fără îndoială, conţinută în al şaptesprezecelea capitol al evangheliei sale,
sinteză admirabilă a vieţii lui Dumnezeu, care se revarsă şi dă formă vieţii
discipolilor. Pentru aceasta, liturgia latină spune despre Ioan: “Tu, răpit în
sublimitate, contempli tainele cereşti şi percepi misterele Mielului şi ale
Bisericii”.
Sfântul Augustin comenta că toţi
creştinii, prin credinţă, pot să participe la această lumină, la această “bucurie
deplină în aceeaşi comuniune, în aceeaşi caritate, în aceeaşi unitate”.
(Sursă:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu