 |
| Sfântul Ștefan - de Walter Rane |
„Ştefan, datorită iubirii, nu
a cedat în faţa judecătorilor care se ridicau împotriva lui; din iubire faţă de
aproapele, s-a rugat pentru cei care aruncau cu pietre asupra lui. Prin
caritatea sa, făcea să strălucească adevărul înaintea celor rătăciţi, ca ei să
se poată căi; caritatea i-a dictat să se roage pentru lapidatorii săi, ca ei să
nu fie pedepsiţi” (Sf.
Fulgenţiu de Ruspe, Discursuri, 3, 2: CCL 91 A, 906).
Aşa caracteriza sfântul Fulgenţiu
de Ruspe figura lui Ştefan, dar meritul cel mai mare pe care tradiţia creştină
îl atribuie acestui martir este acela de a fi contribuit la convertirea lui
Saul sau Paul. Continuându-şi discursul său, de fapt, Fulgenţiu adăuga că
Ştefan, “susţinut de forţa carităţii, l-a învins pe Saul şi a meritat să-l aibă
însoţitor în cer pe acela care i-a fost persecutor pe pământ”.
Cine era Ştefan?
Nu ştim nimic despre originea sa.
Era grec, după cum ne face să credem numele său, care în limba greacă înseamnă încoronat?
Sau poate era un evreu educat în cultura elenistică, aşa cum adeseori se
întâmpla în familiile ebraice de condiţie socială mai elevată? Ceea ce ştim cu
siguranţă este că era foarte stimat în comunitatea creştină, într-atât încât
figura pe primul loc pe lista diaconilor. Citind al şaselea şi al şaptelea
capitol din Faptele Apostolilor, putem să reconstruim istoria ultimilor
săi ani.
În slujirea la mese şi a
cuvântului
Nu trecuse mult timp de la
Rusalii şi comunitatea creştină crescuse în număr şi avea nevoie de o solidă
organizare economică, deoarece membrii săi trăiau comuniunea bunurilor. Totul
era pus, în mod liber, la picioarele apostolilor, şi aceştia trebuiau apoi să
distribuie conform cu nevoile fiecăruia. O muncă nu numai delicată, dar care
cerea şi mult timp.
Foarte curând, lucru de înţeles
în acest sector, s-au iscat dificultăţi şi creştinii proveniţi din lumea
elenistă s-au plâns, pentru că văduvele lor erau neglijate.
Apostolii au adunat comunitatea
şi au propus să fie aleşi “şapte bărbaţi cu bună reputaţie, plini de Duh Sfânt
şi de înţelepciune, cărora să le încredinţeze această sarcină. Noi, în schimb,
ne vom dedica rugăciunii şi ministerului cuvântului”. Primul a fost ales
Ştefan, “bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt”. Cei aleşi au fost
prezentaţi apostolilor, şi aceştia, “după ce s-au rugat, şi-au impus mâinile
asupra lor”. În acest eveniment, Biserica a văzut instituirea ministerului
diaconal.
Ştefan nu se limita numai la
munca administrativă, dar era foarte activ şi în predică, înainte de toate, în
rândul evreilor din diaspora, cum erau “cirenenii, alexandrinii şi alţii din
Cilicia şi din Asia”, care treceau prin oraşul sfânt, din numărul cărora el i-a
câştigat pe mulţi la credinţa în Isus cel răstignit şi înviat.
Evreii elenişti, văzând că mulţi
dintre conaţionalii lor primeau noua credinţă, au răsculat poporul şi l-au
acuzat pe Ştefan de “pronunţarea unor expresii blasfematoare împotriva lui
Moise şi împotriva lui Dumnezeu”.
Spre martiriu
Erau aceleaşi acuze îndreptate cu
câţiva ani înainte împotriva lui Isus din Nazaret. Noutatea pe care el o aducea
tulbura ideile lor tradiţionale în privinţa legii mozaice şi asupra valorii
atribuite templului din Ierusalim. Chiar şi predica apostolilor suna a
blasfemie în urechile lor.
Ştefan, arestat şi condus în faţa
Sinedriului, a trebuit să asculte aceste acuze. Apoi, marele preot i-a adresat
întrebarea rituală: “Aceste lucruri sunt adevărate?” Ştefan a răspuns printr-un
lung discurs, cel mai lung prezentat de Faptele Apostolilor, parcurgând
întreaga istorie a mântuirii până la Isus “Cel Drept, pe care voi acum l-aţi
trădat şi ucis”.
“La auzul acestor lucruri,
fremătau de mânie în inima lor şi strângeau din dinţi împotriva lui. Dar
Ştefan, plin de Duhul Sfânt, fixându-şi ochii spre cer, a văzut gloria lui
Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta sa şi a spus: «Iată, văd cerurile deschise
şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu!»
Atunci au început să strige
puternic, acoperindu-şi urechile; apoi s-au năpustit împotriva lui, l-au scos
afară din oraş şi au început să arunce asupra lui cu pietre. Şi martorii şi-au
pus hainele la picioare unui tânăr numit Saul”.
Sinedriul nu avea puterea de a
porunci execuţii capitale, şi nici nu a avut timpul să ducă procesul la capăt
pentru a emite o sentinţă legală. Un grup de fanatici l-au scos pe acuzat, au
aţâţat împotriva lui furia poporului, cu atât mai de nestăpânit cu cât este mai
anonim.
Sub ploaia de pietre, Ştefan “se
ruga şi spunea: «Doamne Isuse, primeşte sufletul meu»“. Când nu a mai reuşit să
se ţină pe picioare, “s-a aplecat în genunchi şi a strigat puternic: «Doamne,
nu le socoti lor aceasta de păcat». Spunând acestea, a murit”.
Creştinii au luat trupul
martirului şi i-au făcut o înmormântare demnă. Foarte curând, istoria
relicvelor sale a intrat în lumea legendei şi pretutindeni au apărut biserici
în cinstea sa, dar monumentul cel mai frumos rămâne, fără îndoială, ceea ce
Luca a scris despre el în Faptele Apostolilor.
Biserica şi sinagoga
Până în acel moment, apostolii nu
voiau o ruptură cu sinagoga, ba chiar se aşteptau ca şi aceasta să primească
vestea cea bună ca o deschidere normală spre împlinirea tuturor promisiunilor
mesianice. Dar oamenii cei mai reprezentativi ai sinagogii, cu puţine excepţii,
cum este şi aceea a lui Nicodim, nu reuşeau să-l vadă în Isus din Nazaret pe
Mesia cel mult aşteptat.
Cât priveşte apoi autorităţile
politice: pentru romani, tensiunea dintre comunitatea creştină şi sinagogă era
considerată una dintre multele conflicte religioase aşa de frecvente între
iudei, cărora nu trebuia să le acorde foarte mare importanţă; pentru regele
Irod Antipa, urât din inimă de populaţie, era, în schimb, o bună ocazie pentru
a se pune de acord cu Sinedriul şi a-şi câştiga un anumit respect.
Creştinii, persecutaţi de toţi,
după martiriul lui Ştefan, au început să emigreze spre alte oraşe ale
Palestinei şi în ţările dimprejur, purtând cu ei credinţa şi altor evrei şi,
mai presus de toate, păgânilor care aderau la credinţă într-un număr tot mai
mare.
Între Biserică şi sinagogă
distanţa s-a mărit, conducând la separare. Sinagoga se închidea în ea însăşi
pentru a se apăra şi purta înainte propriile valori tradiţionale; Biserica, tot
mai introdusă în lumea greco-romană, începea acea operă extraordinară de
înculturare a evangheliei, care stă la baza culturii noastre.
(Sursă:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu