XXIX TPA (C): Când rugăciunea este glasul dreptății

Judecătorul și văduva



 Evanghelia - Luca 18,1-8: În acel timp, ¹ Isus a spus o parabolă pentru a arăta ucenicilor săi că trebuie să se roage mereu, fără să se descurajeze. ² El le-a zis: "Într-o cetate era un judecător care nu se temea de Dumnezeu şi faţă de oameni nu avea respect. ³ În cetatea aceea era şi o văduvă care venea la el şi-l ruga: «Fă-mi dreptate împotriva duşmanului». ⁴ Multă vreme n-a voit, dar în cele din urmă şi-a zis: «Cu toate că de Dumnezeu nu mă tem, iar de oameni nu mi-e ruşine, ⁵ fiindcă văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi face dreptate, ca să nu mai vină şi să mă tot bată la cap!»". ⁶ Domnul a adăugat: "Luaţi bine seama la ce spune acest judecător nedrept! ⁷ Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el? Îi va lăsa oare multă vreme ca să aştepte? ⁸ Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi el credinţă pe pământ?"

Omilia

Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor săi care strigă zi și noapte către el? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului când va veni, va găsi el credință pe pământ?

Dacă se citește parabola (Lc 18,1-8) cu atenție ne dăm seama că insistă nu atât pe perseveranța rugăciunii cât mai mult pe comportamentul judecătorului: nu cum să ne rugăm, dar promptitudinea lui Dumnezeu în a face dreptate aleșilor săi, acesta este centrul parabolei.

Figura principală nu este a văduvei care cu rugăciunea sa insistentă îl determină pe judecător să-i facă dreptate, dar este judecătorul.

Punctul culminant al parabolei este certitudinea ascultării. Dacă un om rău ca acel judecător (”care nu se temea de Dumnezeu și față de oameni nu avea respect”) se lasă, în cele din urmă, convins să facă dreptate rugăciunii acelei văduve sărace, cu cât mai mult Dumnezeu, Tată bun și care este exact contrariul acelui judecător, nu va asculta implorarea credincioșilor săi.

Cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre o rugăciune oarecare, despre o cerere meschină, ci despre o cerere evanghelică, importantă: ”Fă-mi dreptate”. Expresia ”fă-mi dreptate” apare de patru ori în fragment și poate fi luată ca și cuvânt cheie pentru interpretarea sa. Este de fapt setea de dreptate aceea care constituie atmosfera întregii parabole. În Biblie văduva este simbolul persoanei lipsite de apărare, slabe, sărace, maltratate. Și astfel înțelegem că aici văduva îi reprezintă pe cei săraci care cer dreptate, cei buni care sunt oprimați și tratați ca și cum ar fi nelegiuiți. Parabola vrea să răspundă la acea nemulțumire a celor buni care, adesea, au impresia că Dumnezeu întârzie să le facă dreptate. Este o nemulțumire care nu se referă la un moment anume din istorie, dar însoțește istoria fiecărui timp. Dacă este așa, atunci, orizontul parabolei se lărgește mult. Nu este numai problema rugăciunii și a eficacității sale, ci problema dreptății lui Dumnezeu care pare, de multe ori, pusă în discuție. În insistența văduvei sărace este cuprinsă toată această neplăcere a celor buni și onești, care au impresia că Dumnezeu, în loc să intervină, lasă lucrurile să meargă ca în zadar. Dacă Dumnezeu este un tată iubitor, de ce atâtea neplăceri? Dacă este drept, de ce nedreptatea triumfă în lume? Ei bine, răspunde parabola, continuați să vă rugați cu insistență și cu încredere, intervenția lui Dumnezeu este sigură. Nu numai sigură, dar promptă: ”Eu vă spun că le va face dreptate în curând!”

Adevărata problemă însă este – conchide în mod surprinzător Luca (Lc 18, 8) – nu dacă Dumnezeu face dreptate pe pământ, pentru că aceasta este sigur, dar adevărata problemă este alta: când Fiul omului se va reîntoarce va mai găsi el credință pe pământ? (don Bruno Maggioni [21.10.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).