Sfânza Tereza din Avila, fecioară și învățător al Bisericii

SF. TEREZA DIN AVILA, FECIOARĂ ŞI ÎNVĂŢĂTOR AL BISERICII

Ziua de 4 octombrie a anului 1582 este cunoscută ca puntea de trecere între calendarul vechi, iulian, şi calendarul nou, gregorian. Pe baza cercetărilor şi recomandărilor astronomilor, papa Grigore al XII-lea a dispus ca după această zi să urmeze data de 15 octombrie, recuperându-se astfel rămânerea în urmă a datelor calendaristice faţă de poziţiile reale ale pământului şi soarelui. În aceeaşi noapte de 4 spre 15 octombrie se stingea din viaţă una dintre femeile extraordinare ale Evului Mediu şi ale tuturor timpurilor: Sfânta Terezia din Ávila, numită şi Tereza cea Mare. Ea şi-a dobândit un loc deosebit în rândul sfinţilor, prin activitatea de reformare a mănăstirilor de călugăriţe şi călugări din Ordinul Carmelitan, prin viaţa ei ţesută din suferinţe, extaze şi minuni şi prin scrierile pline de farmec şi înţelepciune suprafirească, scrieri ce i-au adus titlul de „Doctor Ecclesiae", „Învăţător al Bisericii", titlu acordat de papa Paul al VI-lea la 27 septembrie 1970.

În cartea de familie a soţilor Alfons de Cépeda şi Beatrice de Ahumada, din oraşul Ávila (Spania), se notează: „Miercuri, a douăzeci şi opta zi din luna martie a anului 1515, s-a născut fiica mea, Tereza, la orele 5 dimineaţa, poate cu o jumătate de oră mai târziu sau mai degrabă, la răsăritul soarelui din acea zi". Tereza a avut nouă fraţi şi două surori. Dintre ei, îl prefera pe Rodriguez, fratele mai mare; citeau împreună vieţile sfinţilor şi făceau planuri de expediţii eroice. Într-o zi, au plecat înainte de răsăritul soarelui pe drumul spre Salamanca, hotărâţi să ajungă în Africa, unde sperau că maurii le vor tăia capetele şi-i vor face martiri. Un unchi de al lor i-a întâlnit în afara oraşului şi, aflând de scopul călătoriei, i-a readus acasă. La dojana aspră a părinţilor, Rodriguez a răspuns: „Micuţa m-a luat cu ea". Tereza avea atunci şapte ani. Departe de a se descuraja, s-au hotărât să ducă o viaţă de pustnici, construind chilii improvizate în grădina părintească şi impunându-şi acte de penitenţă asemănătoare cu ale vechilor călugări din pustiul Tebaidei. Deja din anii copilăriei, Tereza a dovedit o rară capacitate de a trece de la dorinţe la fapte şi de a-i atrage pe alţii de partea ei. După ce, la vârsta de doisprezece ani, a pierdut-o pe mama, ea s-a aruncat în genunchi în faţa unei icoane a Preacuratei şi a implorat-o să-i fie mamă.

O dată cu anii copilăriei, s-au risipit şi multe dintre elanurile sufleteşti; Tereza notează în autobiografia ei: „A venit şi momentul când ochii mi s-au deschis la frumuseţile naturii, cu care, după cum se spunea, Dumnezeu a fost foarte darnic faţă de mine. Eu ar fi trebuit să-i mulţumesc, dar, din nefericire, m-am folosit de ele pentru a-l ofensa, după cum se va vedea din această istorisire". Apoi ea vorbeşte despre „marile sale păcate": citirea cu pasiune a romanelor de aventuri cavalereşti, dorinţa de a plăcea şi a face impresie prin ţinută, coafură, parfumuri, plăcerea de a întreţine conversaţii amuzante; în chip deosebit, se consideră vinovată pentru prietenia cu o tânără a cărei conversaţie „a produs în mine cea mai tristă schimbare... Învăţând din experienţa mea, aş vrea ca părinţii să fie extrem de atenţi cu privire la acest lucru". Pentru formarea intelectuală şi morală a fiicei sale, Alfons de Cépeda a încredinţat-o pensionatului ţinut de surorile augustine. Aici s-a întâlnit cu o călugăriţă sfântă, Maria Briceno, care i-a redeşteptat în suflet gândul şi dorinţa frumuseţilor nepieritoare. Simţea totuşi că i-ar veni foarte greu să se despartă de bucuriile preferate şi ea însăşi mărturiseşte că dorea mult „ca Bunul Dumnezeu să nu o cheme la viaţa de mănăstire". Cu toate acestea, în urma convorbirilor cu un alt suflet ales, „m-am hotărât să mă înving pe mine însămi"; a cerut permisiunea tatălui său şi a intrat în Mănăstirea Călugăriţelor Carmelitane din Ávila.

„Când am îmbrăcat haina călugărească, Domnul m-a făcut să înţeleg cât de darnic este faţă de cei care se înving pe ei înşişi pentru a-i sluji lui. În aceeaşi clipă, am simţit în sufletul meu o mulţumire atât de mare pentru starea pe care am ales-o, încât nimic nu a putut să o micşoreze, până în ziua de astăzi... Nu aveam încă, mi se pare, iubirea de Dumnezeu... Dar o lumină puternică m-a făcut să înţeleg că tot ce este trecător valorează foarte puţin". Timp de douăzeci de ani a trăit în mănăstire, încercând să împace dorinţa desăvârşirii spirituale cu satisfacerea dorinţei de comoditate şi afecţiuni umane. Dar într-o zi, icoana cu „Ecce Homo", aflată în capelă, s-a însufleţit şi a început să sângereze în prezenţa Terezei; atunci, Tereza a îngenuncheat în faţa lui Cristos şi l-a rugat să-i dea „o dată pentru totdeauna puterea de a nu-l mai ofensa". Întărită de harul divin, a rupt în inima ei legăturile unor afecţiuni prea omeneşti şi a dăruit-o lui Dumnezeu, începând o viaţă nouă, plină de suferinţe şi bucurii suprafireşti, pe care le-a descris cu măiestrie în cărţile sale: Drumul perfecţiunii, Gânduri despre iubirea de Dumnezeu, Castelul interior.

Deoarece în mănăstiri pătrunseseră luxul, comoditatea, delăsarea, Tereza a simţit chemarea de a se consacra operei de reformare a vieţii călugăreşti. După ce s-a sfătuit cu mai mulţi oameni renumiţi prin sfinţenia şi înţelepciunea lor, a obţinut de la papa Pius al IV-lea aprobarea de a proceda la întemeierea unor mănăstiri în care să se respecte cu stricteţe rânduielile primitive, foarte aspre, ale ordinului Carmelitan. Astfel, la 27 august 1562 a luat fiinţă lângă Ávila prima Mănăstire a Carmelitanelor Desculţe, dedicată Sfântului Iosif. Cu această ocazie, s-a sfinţit şi prima biserică în cinstea Sfântului Iosif. La moartea Sfintei Tereza existau în Spania 32 de mănăstiri reformate, 17 pentru femei şi 15 pentru bărbaţi. Această operă imensă a cerut din partea Sfintei Tereza multă energie, tenacitate, inteligenţă şiîndeosebi o încrede fără margini în Providenţă. „Tereza fără harul lui Dumnezeu este o femeie sărmană; cu harul lui Dumnezeu, este o forţă; cu harul lui Dumnezeu şi cu mulţi bani, este o putere".

Cunoscătoare adâncă a vieţii sufleteşti şi înţeleaptă conducătoare de conştiinţe, Tereza a rămas şi femeia practică ce se ocupa de cele mai mărunte lucruri din casă şi de problemele economice ale vieţii; la orice reîntâlnire cu surorile ei de mănăstire, căuta să vină cu mici atenţii pentru fiecare dintre ele şi dorea ca severitatea mănăstirească să fie însoţită de o sinceră şi neîncetată voie bună.

La 4 octombrie 1582 se afla în mănăstirea din Alba (Spania), epuizată de eforturile şi călătoriile întreprinse; simţind că se apropie sfârşitul, a cerut să i se aducă Sfânta Împărtăşanie; când a văzut Prea-sfântul Sacrament, a exclamat: „Domnul meu şi Mirele meu! A venit în sfârşit clipa după care am suspinat cu atâta dor". Spre orele 9 seara, a închis ochii, cu capul rezemat de braţul surorii Ana a Sfântului Bartolomeu, după un extaz ce a durat 14 ore. Papa Grigore al XV-lea a ridicat-o la cinstea sfintelor altare în ziua de 12 martie 1622, confirmând sentimentele de adâncă veneraţie cu care a fost înconjurată chiar înainte de sfârşitul vieţii pământeşti. (sursa: http://www.arcb.ro).

Extazul sfintei Tereza (marmură albă), Gianlorenzo Bernini
Rome: Santa Maria della Vittoria, Cornaro Chapel