Cristos a înviat (de Costache Ioanid)

Învierea - Tissot

Atâtea păsări cântătoare

atâtea flori în lung şi-n lat!
Ori nu-s acestea toate oare
spre slava Celui Înviat?

Ce înţelept şi prin ce lege

aduce-atâtea frumuseţi,
de nu nemuritorul Rege
maestrul făuritor de vieţi?

Un ghiocel din muşchi se-arata

Şi-un strop de roua dă-n vileag.
Nu-i oare lacrima curata
de bucurie şi de drag?

Mireasma dulce şi jilava

din liliac şi din salcâm
ce-i alta decât imn de slava
către-al tăriilor ţărâm?

Ce vrea să spună fulguirea

ce-mbracă ramuri de cireşi,

de nu-i în ea neprihănirea
celui Ales între aleşi?

Sub soarele ce se răsfrânge

lalele roşii ies pe grui.
Nu-s oare stropii cei de sânge
ce-au picurat sub paşii lui?

Iar când se-nalţă-ntre boschete

narcise galbene în zori,
nu-s oare tainice trompete,
nu-s oare crainici vestitori?

Atâtea păsări cântătoare

atâta soare revărsat!…
Ori nu-s acestea toate oare
un larg “Cristos a înviat!”

de Costache Ioanid

Despre snobismul pios şi alţi demoni

Incoronarea lui Isus cu spini,

de Anthony Van Dyck

„Când chemarea divină nu ne face mai buni, ne face mult mai răi” (C.S. Lewis, Meditaţii la Psalmi).

 

Caracteristic pentru pontificatul Papei Francisc este că invitaţia la convertirea continuă nu mai e adresată doar laicilor – prin intermediul preoţilor –, ci şi membrilor clerului. Papa urmăreşte, se pare, să catalizeze o schimbare profundă prin convertirea inimilor, pentru a reforma Biserica „de sus în jos”, începând cu modelele de viaţăoferite de preoţi. În acest scop, el critică des aşa-numitul clericalism – transformarea funcţiei ministeriale din slujire în privilegiu – şi narcisismul clerical, adică mentalitatea unei „caste sacerdotale aseptice”, ordonate şi curate, dar aflate deasupra umanităţii, care nu ascultă de norme morale obişnuite şi se simte îndreptăţită să-i trateze condescendent sau arogant pe outsiderii „impuri”. Efectul proxim al acestui snobism clerical poate fi acela că laicii sunt ispitiţi să cultive resentimente şi să interpreteze multe dintre acţiunile preoţilor printr-o „hermeneutică a suspiciunii”.

 

Dar cum se formează mentalitatea clericalismului? De unde apare această formă de snobism pios (ce poate fi prezentă, sub alte chipuri, şi la călugări)? Cred că răspunsul se află atât în educaţia din seminarii, cât şi în interiorizarea timpurie a veneraţiei faţă de un „idol”, mai ales în comunităţile şi familiile tradiţionaliste: preotul „superior ontologic”, care e un lider infailibil al satului, comunităţii etc., având o aură totemică.

† Marți din Octava Paștelui: Credinţa naşte din iubire (omilie)

Cristos și Maria Magdalena în fața mormântului,
de Joseph Brickey

Evanghelia - Ioan 20,11-18: În acel timp, ¹¹ Maria stătea lângă mormânt şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt. ¹² Atunci a văzut doi îngeri, îmbrăcaţi în alb, şezând în locul unde fusese pus trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. ¹³ "Femeie, au întrebat-o ei, de ce plângi?" Ea le-a răspuns: "Fiindcă l-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus". ¹⁴ Spunând aceasta, s-a întors şi l-a văzut pe Isus, stând acolo în picioare, dar nu ştia că este Isus. ¹⁵ "Femeie, a întrebat-o Isus, de ce plângi? Pe cine cauţi?" Ea, crezând că este grădinarul, i-a zis: "Domnule, dacă l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi mă voi duce să-l iau". ¹⁶ Isus i-a spus: "Marie!" Ea l-a recunoscut şi i-a spus în evreieşte: "Rabbuni!" - adică "Învăţătorule!" ¹⁷ Isus i-a zis: "Nu mă atinge, căci nu m-am urcat încă la Tatăl meu, dar mergi la fraţii mei şi spune-le că mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru". ¹⁸ Maria Magdalena a mers şi le-a spus ucenicilor: "L-am văzut pe Domnul şi mi-a spus aceste lucruri!"

Omilie

 

Şi astăzi Biserica ne propune o trecere de la moarte la Înviere. Maria se află alături de mormântul lui Isus şi plânge, pentru că crede că i-a fost luat trupul Învăţătorului său iubit. Îi este negat şi acest contact, această consolare şi este disperată. Se întoarce şi vede o figură, dar nu-l recunoaşte pe Isus, crede că este paznicul grădinii: Cel Înviat îi cere ochii credinţei pentru a fi văzut. Isus îi spune: „Femeie, de ce plângi?”. Dar ea încă nu-l recunoaşte. Maria îl caută încă pe Cristos, pe acela pe care l-a urmat, pe acela care o salvase. Numai când Isus va pronunţa numele său, „Maria”, atunci ea îl va recunoaşte. Se crează o nouă intimitate între Isus şi această femeie, relaţia cu Cel Înviat este pe alt plan.

 

Ca şi Maria şi nouă adesea poate să ne fie greu să-l recunoaştem pe Cel Înviat: suferinţa şi dificultăţile vieţii ne împiedică deseori să vedem, chiar în aceste lucruri, pe Cel Înviat care ne stă înainte. Maria nu-l recunoaşte imediat pe Isus, îl confundă cu grădinarul, deşi a petrecut multe momente cu el, dar numai atunci când Isus o cheamă pe nume – Maria – îl recunoaşte. Îi spune „Învăţătorule”, vrea să restabilească cu el relaţia pe care o aveau înainte de moartea sa. Maria caută să lege din nou evenimentul crucii cu un incident de pe drum, dar Isus o opreşte. El este Înviatul şi poartă semnele Pătimirii sale, acum raportul lor este diferit, trebuie să facă un salt de calitate: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat la Tatăl”; Mariei îi revine misiunea vestirii. Isus nu mai merge în mod fizic pe străzile Palestinei, acum le revine martorilor săi să fie gura sa, picioarele sale, mâinile sale. Este timpul faptelor pentru cei care cred în evanghelie, pentru că Cel Înviat dăruieşte Duhul său. Paştele crează o situaţie nouă în cei care cred, pentru că îi determină să poarte evanghelia nu povestind simplu un fapt întâmplat, dar mărturisind întâlnirea cu o persoană care ne cheamă pe nume, care ne cunoaşte în adâncul fiinţei noastre şi care vrea să intre în istoria fiecăruia dintre noi.

 

(Messa Meditazione [25-03-2008]: comentariu de don Gian Franco Poli; trad. Isidor Chinez).

† Luni din Octava Paștelui: „Bucuraţi-vă!” (omilie)

Evanghelia - Matei 28,8-15: În acel timp, după ce au auzit cuvintele îngerului, ⁸ femeile, au părăsit mormântul în grabă, cuprinse de teamă şi bucurie mare şi au alergat să dea de ştire ucenicilor lui. ⁹ Dar iată că Isus le-a ieşit în întâmpinare şi le-a zis: "Bucuraţi-vă!" Ele s-au apropiat, i-au cuprins picioarele şi i s-au închinat. ¹⁰ Atunci Isus le-a zis: "Nu vă temeţi. Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei, ca să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea". ¹¹ În timp ce mergeau ele, câţiva dintre soldaţii puşi de pază la mormânt au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor tot ce se petrecuse. ¹² Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii şi, ţinând sfat, au dat soldaţilor o sumă foarte mare de bani, zicându-le: ¹³ "Să spuneţi aşa: «Ucenicii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam». ¹⁴ Şi dacă va ajunge această veste la urechile guvernatorului ne luăm noi obligaţia să-l îmbunăm şi să vă scăpăm de orice neplăceri". ¹⁵ Soldaţii au luat banii şi au făcut cum li s-a spus; şi aceasta s-a răspândit şi a rămas la evrei până în ziua de astăzi.

 

 

Omilie

 

„Bucuraţi-vă!” Invitaţia la bucurie, care alungă noaptea tristeţii din sâmbăta sfântă, nu poate veni decât de la învingătorul morţii, Isus cel înviat. Acest cuvânt de întâmpinare adresat femeilor, este în acelaşi timp un strigăt de bucurie care răsună în dimineaţa zilei Domnului, şi ca un sunet de trompetă îi adună pe îngerii din cer şi pe oamenii de bunăvoinţă de pe pământ să sărbătorească aşteptările lor.

 

Isus nu vesteşte nimic altceva decât ceea ce vestise trimisul cerului care rostogoleşte piatra de pe mormânt; dar salutul său şi faptul că vine în întâmpinarea noastră, interpretează intervenţia îngerului. Domnul a ieşit din mormânt pentru a ne ţine tovărăşie: aşa cum Cuvântul a venit de la Tatăl pentru a împlini aşteptările celor care sperau în Emanuel – Dumnezeu cu noi – la fel Cel Înviat continuă să ne vină în întâmpinare ca să ne vorbească despre apropierea sa de inima noastră de Galileeni ai fiecărei zile: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).

 

Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul său „o dată pentru totdeauna” (Ev 9,26): darurile sale şi chemarea sa sunt irevocabile. Cuvântul şi-a însuşit omenitatea noastră ca să încheie alianţă nupţială cu fiecare dintre noi: „el a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită” (Ef 5,25-27). Împlinind lucrarea sa, el vine să ne întâlnească pentru a ne invita să intrăm în bucuria sa: „Scoală-te, iubita mea; vino, tu cea frumoasă. Căci iată iarna a trecut, anotimpul ploilor (şi al lacrimilor) s-a terminat, a trecut şi florie se arată pe pământ. A venit timpul cântării. Scoală-te, iubita mea, arată-mi faţa ta, fă-mă să-ţi aud glasul, căci glasul tău este dulce şi faţa ta-i frumoasă!” (Ct 2,10-14).

 

Învingătorul morţii ne invită să ieşim din mormintele noastre şi să intrăm în strălucirea zilei sale: dorinţa de a contempla pe feţele noastre rodul sacrificiului său şi să asculte de pe buzele noastre cântările de recunoştinţă de bucurie pentru viaţa împărtăşită. Neajungând să realizeze pe deplin ceea ce s-a împlinit în Cristos, Biserica-Mireasa sa reia în actul ei de mulţumire cântarea psalmistului: „Inima mea tresaltă de bucurie, sufletul meu este în sărbătoare, trupul meu se odihneşte în linişte, deoarece nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nici nu vei îngădui ca sfântul tău să vadă putrezirea” (Ps 15).

 

„În timp ce ele mergeau”: Isus Înviat vine să-i întâlnească pe cei care s-au pus pe drum spre a ajunge la el pe calea Evangheliei (= veştii celei bune).

 

Dar celor care refuză să creadă, preferând să rămână în noaptea acestei lumi, nu le rămâne decât minciuna care le adoarme conştiinţa. Nevrând în mod deliberat să-l cunoască pe Cel Viu, ei vorbesc despre un obiect pe care poţi să ţi-l însuşeşti, despre un cadavru care ar fi fost furat, despre un secret de păstrat cu preţul banului.

 

Uimitor contrast între cei puternici ai acestei lumi care „după ce s-au adunat împreună cu bătrânii şi au ţinut sfat” mai adaugă o minciună la crima pe care o făcuseră puţin mai înainte, şi aceste femei care izbucnesc în bucurie, aleargă să vestească ucenicilor că Isus merge înaintea lor în Galileea, unde este nerăbdător să li se arate lor.

 

Desigur noi nu aşteptăm teofanii spectaculoase: îngerul îmbrăcat în veşmânt de lumină s-a înălţat la cer, după ce şi-a împlinit slujirea sa. Nu suntem chemaţi la o astfel de întâlnire, dar la aceea, mult mai discretă, a Celui Înviat care vine să ne întâlnească pe drumurile vieţii noastre de fiecare zi, ca să ne invite să intrăm în bucuria sa: „kairete!”

 

„Doamne, învaţă-ne să discernem prezenţa ta alături de noi. Iar atunci când pari absent, învaţă-ne să verificăm dacă ne aflăm încă „pe drum” spre tine sau ne-am cufundat în întunericul minciunii, tulburaţi ori seduşi de învăţătura Principelui acestei lumi care caută să ne prindă în mrejele sale. Fă-ne să putem căuta fericirea în tine şi atunci vom putea să proclamăm împreună cu Petru şi cu ceilalţi apostoli: „Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat; noi toţi suntem martori ai acestui fapt” (Fap 2,32). „În faţa ta sunt bucurii nespuse, la dreapta ta este fericire veşnică”. Veniţi să-l urmăm pe această cale a vieţii! (Père Joseph-Marie Verlinde [28 mars 2005]; trad. pr. Isidor Chinez).

Victimae paschali laudes (gregorian)

 

Cristos a înviat!

 

 

Latin

Victimae paschali laudes
immolent Christiani.

Agnus redemit oves:
Christus innocens Patri
reconciliavit peccatores.

Mors et vita duello
conflixere mirando:
dux vitae mortuus,
regnat vivus.

Dic nobis Maria,
quid vidisti in via?

Sepulcrum Christi viventis,
et gloriam vidi resurgentis:

Angelicos testes,
sudarium, et vestes.

Surrexit Christus spes mea:
praecedet suos [vos] in Galilaeam.

[Credendum est magis soli
Mariae veraci
Quam Judaeorum Turbae fallaci.]

Scimus Christum surrexisse
a mortuis vere:
tu nobis, victor Rex, miserere.
[Amen.] [Alleluia.]

Partituri: http://musicasacra.com/weber/propers/Easter%20Sequence.pdf

http://classicaland.com/free/gregorian_victime_paschali_laudes_las-huelgas.pdf

† Duminica Paştelui (A): Iubirea este aceea care dezvăluie Misterul (omilie)

Mormântul gol

Liturgia Cuvântului

Lectura I - Faptele Apostolilor 10,34a.37-43: În zilele acelea, ^34a Petru a luat cuvântul şi a zis: ³⁷ "Voi ştiţi ce s-a petrecut în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul predicat de Ioan: ³⁸ cum l-a consacrat Dumnezeu prin Duhul Sfânt şi l-a întărit cu puterea sa pe Isus din Nazaret, care pe unde a trecut a făcut bine şi i-a vindecat pe toţi cei stăpâniţi de diavol, căci Dumnezeu era cu el. ³⁹ Noi suntem martori la tot ceea ce a făcut el în ţara iudeilor şi în Ierusalim; ei l-au omorât, atârnându-l pe lemnul crucii. ⁴⁰ Dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi i-a îngăduit să se arate, ⁴¹ nu la tot poporul, ci martorilor orânduiţi de Dumnezeu, nouă care am mâncat şi am băut cu el, după ce a înviat din morţi. ⁴² El ne-a poruncit să predicăm poporului şi să dăm mărturie că el este acela care a fost pus de Dumnezeu, ca judecător al celor vii şi al celor morţi. ⁴³ Despre el toţi profeţii dau mărturie: că oricine crede în el primeşte, în numele lui, iertarea păcatelor".

Lectura II - Coloseni 3,1-4: Fraţilor, ¹ dacă, aşadar, aţi înviat împreună cu Cristos, râvniţi la lucrurile de sus, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. ² Năzuiţi spre cele de sus, nu la cele de pe pământ. ³ Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă de acum cu Cristos în Dumnezeu; ⁴ când Cristos, care este viaţa voastră, se va arăta, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el plini de slavă.

Evanghelia - Ioan 20,1-9: ¹ În prima zi a săptămânii, Maria Magdalena a mers dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric. Ea a văzut că piatra fusese înlăturată de pe mormânt. ² Atunci a alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care îl iubea Isus şi le-a zis: "L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus". ³ Petru şi celălalt ucenic au plecat şi s-au dus la mormânt. ⁴ Alergau amândoi, dar celălalt ucenic, alergând mai repede decât Petru, a ajuns cel dintâi la mormânt. ⁵ Aplecându-se, a văzut fâşiile de pânză pe jos, dar nu a intrat. ⁶ A ajuns şi Simon Petru care venea după el. ⁷ A intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză pe jos, ca şi ştergarul care îi acoperise capul; acesta din urmă nu era împreună cu fâşiile de pânză, ci era înfăşurat şi pus undeva deoparte. ⁸ Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt. El a văzut şi a crezut. ⁹ Căci ei încă nu ştiau că, după Scriptură, Isus trebuia să învie din morţi.

Omilie

 

Învierea lui Cristos este punctul cardinal al credinţei, şi tocmai de aceea lecturile liturgice ale Paştelui dezvoltă în jurul ei o reflecţie amplă, care pleacă de la relatarea evenimentului (Evanghelia) la vestirea sa (Faptele apostolilor) şi la consecinţele morale care derivă de aici (fragmentul paulin luat din Scrisoarea către Coloseni). Isus nu este viu aşa cum este viu un mesaj mereu actual, sau cum este viu un învăţător în inima ucenicilor. Isus a înviat cu adevărat. Întrucât mormântul a fost găsit gol (In 20,1-9) şi faşele şi ştergarul, împăturite în ordine: un indiciu care neagă un zvon a unui furt pripit a cadavrului. Amândoi ucenicii intră în mormânt și văd, dar numai ucenicul iubit de Isus spune că a văzut și a crezut. Cărui fapt se datorează capacitătea sa de intuiție? Nu vezi alt motiv decât aceasta: este ucenicul pe care-l iubea Isus. Înțelegerea învierii este un dar a lui Dumnezeu.

 

În pasajul din Faptele Apostolilor (10,34-43) se citește: „Ei l-au omorât, atârnându-l pe lemnul crucii. Dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi”. Între judecata lui Dumnezeu și judecata oamenilor este un contrast puternic. Prețuirea lui Dumnezeu este dată peste cap în comparație cu ale noastre. Oamenii au condamnat pe Isus, dar Dumnezeu le-a aprobat și l-a înviat. Învierea este un eveniment care conține o judecată. Trebuie să se schimbe criteriile de evaluare, modul de gândire ca lui Dumnezeu.

 

În a doua lectură Paul rezumă cele două imperative în comportamentul nou pe care ucenicul este chemat să și-l asume: „Năzuiţi spre cele de sus, nu la cele de pe pământ”. Așadar, gândul și viața noastră, proiectele și executarea lor, conștiința și alegerile noastre să fie conforme cu cele de sus.


Care sunt lucrurile de sus pe care trebuie să le căutăm și care sunt lucrurile de jos pe care trebuie să le evităm? Care este partea din noi pe care trebuie să o scuturăm ca pe o haină uzată și ruptă? Haina de depus nu este partea corporală care trebuie mortificată pentru ca să se înfăcăreze Duhul, nici angajamentele lumii nu trebuie să fie abandonate pentru a se retage în singurătate. Haina cea veche sunt valorile iluzorii, distrugătoare și egoiste, mai ales instinctul posedării care de atâtea ori se transformă în idolatrie (Col 3,05).Haina nouă este depășirea diviziunilor care opun omului pe om, poporului ca popor, neamului ca neam (Col 3,11). Haina nouă sunt sentimentele de milă, de bunătate, de umilință, de răbdare: „Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertați-vă!” (Col 3,13).

 

(Don Bruno Maggioni (26-03-2005); trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4006).

† Noaptea de Paști - O, noapte fericită (omilie)

Cristos a înviat!

 

Evanghelia - Matei 28,1-10: ¹ După ce a trecut sâmbăta, în zorii zilei întâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie s-au dus ca să vadă mormântul lui Isus. ² Şi iată, a avut loc un mare cutremur de pământ; îngerul Domnului a coborât din cer şi a răsturnat piatra şi s-a aşezat pe ea. ³ Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea albă ca zăpada. ⁴ Străjerii au fost zguduiţi de frică şi au rămas ca morţi. ⁵ Îngerul, adresându-se femeilor, le-a zis: "Nu vă temeţi! Ştiu, îl căutaţi pe Isus cel răstignit. ⁶ Nu este aici, căci a înviat, precum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut. ⁷ Mergeţi îndată şi spuneţi ucenicilor săi: a înviat din morţi şi merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea. Iată, vă spun acestea". ⁸ Ele, atunci, au părăsit mormântul în grabă, cuprinse de teamă şi bucurie mare şi au alergat să dea de ştire ucenicilor lui. ⁹ Dar iată că Isus le-a ieşit în întâmpinare şi le-a spus: "Bucuraţi-vă!" Ele s-au apropiat, i-au cuprins picioarele şi i s-au închinat. ¹⁰ Atunci Isus le-a zis: "Nu vă temeţi. Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei, ca să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea".

 

 

Omilie

 

„O, noapte fericită, tu singură ai meritat să cunoşti timpul şi ora în care a înviat Cristos din morţi”. Domnul ne-a chemat în această „noapte fericită” să celebrăm misterul suprem care a avut loc în ea. Ce mister? Pentru a înţelege ceva dintr-însul trebuie să medităm despre alte două nopţi care o preced şi o prefigurează pe aceasta.

 

Prima noapte este descrisă de cuvântul lui Dumnezeu astfel: „Pământul era fără formă şi pustiu şi întunericul acoperea abisul şi duhul lui Dumnezeu plana peste ape”. Este noaptea care marchează trecerea de la pustiul lipsit de formă al unei creaţii încă haotice la creaţia locuită de viaţă şi plină de lumină. Această trecere este făcută de voinţa , de hotărârea lui Dumnezeu exprimată prin cuvântul său: „Dumnezeu a zis: să fie lumină. Şi lumina a fost”. Noapte plină de mister pentru că în ea răsună pentru prima dată cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu iese din tăcere şi se revelează în creaţia sa. Acest cuvânt o construieşte după o ordine şi măsură, ca şi casă în care pune persoana umană. „Dumnezeu a creat omul după imaginea sa; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat”. Omului îi este încredinţată această casă care este întreaga creaţie: „umpleţi pământul: supuneţi-l”.

 

A doua noapte este cu totul diferită. Ea este descrisă de lectura a doua, pe care am ascultat-o. Este noaptea în care vedem că un popor fuge din sclavie spre libertate, urmărit de un tiran. Condiţia umană este schimbată. Omul se află în sclavie; este sub puterea Satanei. Şi întreaga creaţie a fost desfigurată. Situaţie dramatică, întrucât omul se află în pericolul de a fi distrus de acel haos pe care el însuşi l-a produs cu păcatul său.

 

A treia noapte este aceea a cărei memorie o facem acum, noaptea care a meritat, aşa cum spune cântecul, să cunoască timpul şi ceasul în care Cristos a înviat din morţi. Acesta este misterul celei de a treia nopţi: Cristos a înviat din morţi! Şi în învierea sa el a desăvârşit ceea ce a fost început în celelalte două nopţi, a dăruit ceea ce era aşteptat în celelalte nopţi. „Aceasta este noaptea în care – aşa cum am cântat la început – a învins întunericul cu strălucea luminii focului”. De fapt, aşa cum ne învaţă sfântul Paul „Dumnezeu care a zis: să apară lumina din întuneric, a strălucit în inimile noastre, ca să facă să strălucească cunoaşterea gloriei divine care străluceşte pe faţa lui Cristos”. Lumina sfintei umanităţi înviate a lui Cristos ne re-creează. Tatăl în această noapte a re-făcut creaţia sa, eliberând-o definitiv de putrezire. Omul este repus în demnitatea sa de la început, întrucât în faţa sa încă o dată este insuflat spiritul vieţii. Acel suflu care l-a trezit pe cel răstignit din morţi. „Şi dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare prin Duhul său care locuieşte în voi” (Rom 8,10-11). Ceea ce prefigura profetic noaptea egipteană, „noaptea în care i-a eliberat pe fiii lui Israel... din sclavia Egiptului” s-a împlinit acum. Cristos a „redus la neputinţă prin moarte pe acela care are puterea morţii, adică pe diavol, şi i-a eliberat astfel pe cei care din cauza fricii morţii erau supuşi sclaviei pentru toată viaţa” (Ev 2,14-15).

 

Astfel cele trei nopţi au condus pe fiecare dintre noi în această noapte în care se împlinesc în persoana noastră cele mai mari mistere: iertarea păcatelor, participarea la sfintele mistere, darul Duhului. (pr. Carlo Caffarra [6 aprilie 1996]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.caffarra.it/om060496.php).