Fer. Ioan Paul al II-lea, papă

Papa Ioan Paul al II-lea

Karol Józef Wojtyła, ales papă la 16 octombrie 1978, s-a născut laWadowice, un oraş la 50 km de Cracovia, pe 18 mai 1920. Era al doilea dintre cei doi fii ai lui Karol Wojtyła şi Emiliei Kaczorowska, care a murit în 1929. Fratele său mai mare, Edmund, medic, a murit în 1932 iar tatăl său, subofiţer în armată, în 1941.

La nouă ani a primit prima sfântă Împărtăşanie şi la optsprezece ani sacramentul Mirului. După ce a terminat studiile la şcoala superioară Marcin Wadowita din Wadowice, în 1938 s-a înscris la Universitatea Jagellónica din Cracovia. Când forţele de ocupaţie naziste au închis Universitatea în 1939, tânărul Karol a muncit (1940-1944) într-o mină şi, apoi, în fabrica chimică Solvay pentru a-şi putea câştiga existenţa şi a evita deportarea în Germania.

Începând din 1942, simţind chemarea la Preoţie, a frecventat cursurile de formare din seminarul major clandestin din Cracovia, condus de arhiepiscopul de Cracovia, Cardinalul Adam Stefan Sapieha. În acest timp a fost unul dintre promotorii „Teatrului Rapsodic”, şi acesta clandestin.

Chinez Isidor – Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos – Tesi di masterat

http://isichi.wordpress.com/2012/10/22/chinez-isidor-il-peccato-nei-romanzi-di-georges-bernanos-tesi-di-masterat/

Sr. Marie Keyrouz - Touba

Sursa: http://www.keyrouz.com/

Cine eşti? (de Costache Ioanid)

— Cine eşti?... de unde vii?
pasăre trudită?
Din ce munţi, din ce pustii
te întorci rănită?

— Cine sunt?... de unde vin?
M-ai uitat, creştine?
Eu sunt cântecul senin,
scris cândva de tine...

Am zburat din mâna ta
peste munţi şi ape,
şi-unde-a fost o rană grea,
m-am lăsat aproape.

Dar nu şoimii m-au răpus,
nici pe vale spinii.
Penele de-argint mi-au smuls
fraţii, nu străinii...

— Dacă eşti cântarea mea,
pasăre zdrobită,
zboară sus, din stea în stea,
smulsă şi rănită!

Şi la Cel mai Sfânt din sfinţi
să te-opreşti o clipă.
Lacrimile Lui fierbinţi
să le simţi pe-aripă...
 
Costache Ioanid

XXIX (B): Condiţiile pentru a fi „mari”

Marcu 10,35-45: În acel timp, ³⁵ Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, s-au apropiat de Isus şi i-au spus: "Învăţătorule, am vrea să ne împlineşti o rugăminte". ³⁶ El le-a zis: "Ce aţi vrea să fac pentru voi?" ³⁷ Ei i-au răspuns: "Dispune ca noi să stăm unul la dreapta ta şi altul la stânga ta, atunci când vei veni în mărire". ³⁸ Isus le-a zis: "Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu şi să primiţi botezul pe care îl voi primi eu?" ³⁹ Ei i-au răspuns: "Putem!" Isus le-a zis: "Paharul pe care îl voi bea eu îl veţi bea şi voi şi botezul pe care îl voi primi eu îl veţi primi şi voi, ⁴⁰ dar eu nu pot dispune ca cineva să şadă la dreapta sau la stânga mea, pentru că aceste locuri sunt ale acelora pentru care au fost pregătite". ⁴¹ Ceilalţi zece au auzit şi au fost cuprinşi de indignare din cauza lui Iacob şi Ioan. ⁴² Isus i-a chemat şi le-a spus: "Voi ştiţi, conducătorii îşi subjugă popoarele; cei mari îşi fac simţită puterea. ⁴³ Dar între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cel care vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru; ⁴⁴ cel care vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor. ⁴⁵ Căci Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi".

Fragmentul evanghelic din această duminică (Mc 10,35-45) nu abordează o temă nouă. Reia cuvintele pe care le-a spus Isus („Cine vrea să fie mare să se facă slujitorul tuturor”; cf. Mc 9,35), pe care însă ucenicii continuă să nu le înţeleagă, aşa cum apare din cererea lor („Vrem să stăm unul la dreapta şi altul la stânga ta”). Dacă nu este două tema, este nouă însă insistenţa cu care este reluată.

Pentru a-i face pe ucenici să înţeleagă gândul său, Isus se foloseşte de două asemănări: una negativă şi una pozitivă. Nu exercitaţi autoritatea voastră aşa cum fac principii acestei lume (aceasta este asemănarea negativă): dacă vă daţi seama că atitudinea voastră seamănă cu a lor, gândiţi-vă. Comportaţi-vă în schimb ca „Fiul Omului” (iată asemănarea pozitivă) care nu a venit să fie servit, dar ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”. Acesta este punctul de forţă al întregii învăţături: o frază care merge mult dincolo de simpla exercitare a autorităţii.

Papa Benedict al XVI-lea - Despre Anul Credinţei

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să fac introducerea la noul ciclu de cateheze, care se dezvoltă de-a lungul întregului An al Credinţei abia început şi care întrerupe - pentru această perioadă - ciclul dedicat şcolii rugăciunii. Cu Scrisoarea apostolică Porta fidei am convocat acest An special, tocmai pentru ca Biserica să reînnoiască entuziasmul de a crede în Isus Cristos, unic mântuitor al lumii, să reînsufleţească bucuria de a merge pe calea pe care ne-a indicat-o şi să mărturisească în mod concret forţa transformatoare a credinţei.

Comemorarea celor cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican este o ocazie importantă pentru a ne întoarce la Dumnezeu, pentru a aprofunda şi a trăi cu mai mare curaj propria credinţă, pentru a întări apartenenţa la Biserică, "maestră de umanitate", care, prin vestirea Cuvântului, celebrarea Sacramentelor şi operele de caritate ne conduce să-l întâlnim şi să-l cunoaştem pe Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Nu este vorba despre întâlnirea cu o idee sau cu un proiect de viaţă, ci cu o Persoană vie care ne transformă în profunzime pe noi înşine, revelându-ne adevărata noastră identitate de fii ai lui Dumnezeu. Întâlnirea cu Cristos reînnoieşte raporturile noastre umane, orientându-le, din zi în zi, la mai mare solidaritate şi fraternitate, în logica iubirii. A avea credinţă în Domnul nu este un fapt care interesează numai inteligenţa noastră, zona ştiinţei intelectuale, ci este o schimbare care implică viaţa, pe noi înşine în întregime: sentiment, inimă, inteligenţă, voinţă, corporeitate, emoţii, relaţii umane. Cu credinţa se schimbă cu adevărat totul în noi şi pentru noi şi se revelează cu claritate destinul nostru viitor, adevărul vocaţiei noastre în cadrul istoriei, sensul vieţii, gustul de a fi pelerini spre Patria cerească.

Edith Stein - Fiinţă finită şi fiinţă eternă

Edith Stein - Sf. Tereza Benedicta a Crucii

Pe 14 octombrie 2011, la Colegiul Noua Europă din Bucureşti, a avut loc prezentarea celei mai importante cărţi de filozofie a lui Edith Stein, Fiinţă finită şi fiinţă eternă, tradusă în româneşte de Paul-Gabriel Sandu şi publicată de curînd la Editura Carmelitană. Prezentarea cărţii a fost urmată de un simpozion aniversar de filozofie dedicat acestei lucrări, cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la naşterea autoarei (12 octombrie 1891). La prezentarea cărţii au luat cuvîntul Andrei Pleşu, Pr. Marco Paolinelli, Pr. Luca Bulgarini, Lucia Toader, Paul-Gabriel Sandu şi Tereza-Brînduşa Palade.

Simpozionul a fost alcătuit din două sesiuni. În cadrul primei sesiuni, axate asupra întîlnirii dintre filozofie şi teologie în fenomenologia neoscolastică a lui Edith Stein, au susţinut comunicări Pr. Marco Paolinelli de la Universitatea catolică Sacro Cuore din Milano, Tereza-Brînduşa Palade de la SNSPA, Bucureşti, Pr. Tănase Nichifor de la Universitatea „Eftimie Murgu“ din Reşiţa şi Daniela Maci de la Universitatea din Oradea. Sesiunea a doua a fost dedicată analizei dialogului dintre Stein şi Heidegger şi influenţei lui Duns Scotus asupra gîndirii steiniene. În cadrul acestei sesiuni, au vorbit Mihai Maci de la Universitatea din Oradea, Paul-Gabriel Sandu de la Universitatea Bucureşti şi Adrian Niţă de la Universitatea din Craiova.

Vă prezentăm, în continuare, o recenzie la lucrarea Fiinţă finită şi fiinţă eternă, realizată de Tereza-Brînduşa Palade, autoare a primelor două cărţi despre filozofia lui Edith Stein apărute în limba romană, care este şi colaboratoarea revistei Observator cultural.

Puţine cărţi de filozofie scrise în secolul al XX-lea şi-au asumat o încercare de a „urca“ înspre sensul fiinţei similară cu aceea din Fiinţă finită şi fiinţă eternă. Încercare de ascensiune către sensul fiinţei, cea mai importantă lucrare de filozofie a lui Edith Stein. Dacă sintagma „sensul fiinţei“ este adoptată de Stein de la Heidegger, presupoziţiile scolastice şi aristotelice ale autoarei o conduc la elaborarea unui studiu riguros de „fenomenologie metafizică“, prin care se intenţionează şi o reconciliere între filozofia modernă a lui Husserl din Cercetări logice şi metafizica Sf. Toma de Aquino. Acest studiu urmează astfel o direcţie radical diferită de aceea antimetafizică a lui Heidegger şi contestă presupoziţiile nihiliste ale acesteia.