2 februarie: Întâmpinarea Domnului

"Lumină spre luminarea neamurilor şi spre slava poporului tău, Israel!"

Ce este lumina?

- Ştiinţa vorbeşte despre fotoni, dar nu poate defini lumina...

- Inginerii vorbesc despre "lumina neagră" produsă de fascicolele lasăr...

- E greu să defineşti lumina...

Biserica ne spune astăzi cine este lumina. Este Cristos, Cuvântul care s-a făcut trup. "Cuvântul era adevărata lumină..." (cf. In 1,1-9). Cum este Cristos lumină pentru noi? Auzim deseori în pslami când ne rugăm: "Cuvântul tău este lumină pentru paşii mei". Cum este Cristos lumină pentru noi? Nu putem să ne oprim la poezia cuvântului "lumină". Nu putem surprinde adâncul înţeles decât pe calea unei experienţe de viaţă.

Voi începe cu o legendă. Într-o seară, pe o pajişte se întâlnesc numeroase libelule. La un moment dat se luminează o fereastră la casa vecină. Libelulele sunt pline de curiozitate să cunoască până în adânc acel fenomen. Pleacă una în recunoaştere. Se îndreaptă rapid spre fereastră, intră în cercul de lumină şi este atrasă înăuntru. Puţin după aceea se retrage. Si relatează pe un ton dramatic tovarăşelor sale care o asaltează cu întrebările: "Ştiţi, e greu să vă explic ce este lumina. Oricum, ceva teribil. M-am apropiat puţin, dar la un punct ochii mi-au rămas orbiţi de la acea flacără şi a trebuit să bat în retragere pentru a nu rămâne oarbă..."

Atunci pleacă o a doua, decisă să aprofundeze mai mult acel mister. Când s-a întors, părea terorizată: "Am văzut-o rău. M-am apropiat de acea lumină atât cât am putut. Dar m-am lovit ca de o vâlvătaie de flăcări violente. Mi se ardeau aripile, m-am salvat ca prin minune. Nu pot să vă spun altceva: acea lumină lasă să izbucnească un foc, o căldură arzătoare. Este periculos să te apropii prea mult..."

Să ţinem seama: lumină orbitoare, căldură teribilă... Si apoi? Imediat, o atrăgea, care până atunci rămăsese tăcută, zboară de pe pajişte, hotărâtă să priceapă totul, cu orice preţ. Tovarăşele rămân cu ochii ficşi la acel dreptunghi luminos. Dintr-o dată observă o strălucire, lumina deodată a devenit mai intensă, ca o flacără alimentată în plus de combustibil... Tovarăşa, desigur, nu se va mai întoarce.

Ele însă, au înţeles acum ce este lumina. Şi care este preţul care trebuie plătit pentru "aprofundarea" fenomenului.

Experienţă de viaţă. Aceasta este lumina pe care o vede Simeon, bărânul din evanghelia de astăzi. Maria şi Iosif îl poartă pe prunc la templu, pentru a fi prezentat, oferit lui Dumnezeu. E primul născut şi aparţine Domnului. Pentru Maria este jertfă. Oferă ce a primit. Şi e dureroasă.

Cristos este cel jertfit. Iar cel jertfit apare în ochii bătrânului condus de Duhul Sfânt ca "lumină". O lumină care nu se opreşte doar la un popor, ci străbate pământul: "Lumină spre luminarea neamurilor".

Astăzi Biserica vrea să ne spună că lumina vine din jertfă. Dacă mereu experimentăm pe Cristos-Lumină în rugăciunea pe care o înălţăm fierbinte în credinţa noastră, astăzi trebuie să învăţăm că El ni se revelează ca lumină în jertfa sa şi prin jertfa sa. Jertfa care începe o dată cu intrarea sa în lume: "Tu nu ai voit nici jertfe, nici ofrande, ci mi-ai plăsmuit un trup. Arderi de tot şi sacrificii pentru păcate nu ţi-au plăcut. Atunci am zis: Iată, vin ca să fac voia ta, Dumnezeule" (Ev 10,5-7). E jertfa pe care o actualizează Maria şi Iosif astăzi în Evanghelie. E jertfa care continuă până pe Calvar unde El este ispăşire pentru păcatele lumii.  E jertfa care continuă în Euharistie unde Cristos "se dăruieşte" lumii până la sfârşitul veacurilor. Dacă din Euharistie nu izvorăşte lumina pentru noi atunci pierdem timpul venind la biserică... Prin jertfa lui El e lumină şi forţă pentru creştin în toată viaţa sa. Căci şi pentru creştin viaţa apare adesea plină de întuneric şi lipsită de speranţă.

Un exemplu. Un scriitor german în vacanţă de iarnă la vila sa de la munte. Vede în fiecare dimineaţă o femeie coborând la râu, spălând rufele în apa îngheţată. Se apropie uimit şi o întreabă: "Te văd în fiecare zi făcând acelaşi lucru... Cred că ai mulţi copii... Mai poţi?"

Şi femeia îi spune că are mulţi copii. Este singură. E adevărat că e obosită, aproape că nu mai poate. Totuşi în fiecare dimineaţă merge la biserică, participă la Euharistie şi de fiecare dată îl roagă pe Cristos să-i mai dea putere încă pentru o zi.

Cristos din Euharistie era pentru ea lumină şi putere doar pentru o zi, dar suficient pentru ca să-i împlinească viaţa. Vă invit să cerem acest dar de la Cristos astăzi la Euharistie.

Sf. Ioan Bosco (1815-1888)

Sf. Ioan Bosco,
patronul editorilor catolici

Don Bosco este numele familiar pe care i-l dădeau copiii, colaboratorii, cunoscuţii, autorităţile bisericeşti şi civile chiar de pe cea mai înaltă treaptă, deoarece dorinţa lui de a face bine oamenilor l-a condus până la tronul Pontifical şi în birourile ministeriale; şi toţi câţi l-au întâlnit şi l-au cunoscut l-au respectat şi l-au iubit. Victor Hugo, după o îndelungată conversaţie cu el, mărturisea că a întâlnit omul cu adevărat om.

La Botez primise numele Ioan; Bosco este numele de familie, iar Don este o prescurtare familiară pentru dominus-domnul, apelativ ce se acorda şi preoţilor, în semn de respect şi afecţiune.

Ioan Bosco s-a născut în ziua de 16 august 1816, în cătunul Becchi, comuna Castelnuovo d'Asti din părţile oraşului Torino - Italia. Mama, Margareta Occhiena, rămasă văduvă cu patru copii, i-a dat o solidă educaţie umană şi creştină. Înzestrat cu inteligenţă deosebită, memorie, voinţă, agilitate corporală puţin comună, chiar de mic copil îi aduna în jurul său pe cei de o vârstă cu el şi organiza cu ei jocuri copilăreşti distractive; când, însă, auzea clopotul sunând pentru slujbă, năvăleau cu toţii în biserică. Sfinţit preot la Torino, în anul 1841, şi-a început activitatea preoţească sfătuindu-se cu Fericitul Iosif Cafasso, om cu o viaţă spirituală excepţională.

Programul său, devenit pasiune, era educarea tinerilor, îndeosebi a celor săraci şi părăsiţi. La început, a adunat un grup mic de băieţi pe care îi ajuta să se joace, să se roage şi, adesea, să ia şi masa în locuinţa care-i fusese repartizată ca preot. În curând, din pricina zgomotului şi a deranjului pe care îl făceau copiii, a trebuit să părăsească această locuinţă, precum şi altele închiriate provizoriu. În cele din urmă, şi-a găsit un adăpost stabil în şurele cumpărate de la familia Pinardi; aici s-a format prima celulă a oratoriului. Apoi, ajutat de mama sa, Margareta, deşi lipsit de mijloace materiale şi întâmpinând multiple împotriviri, Don Bosco a dat viaţă unui mare complex socio-cultural, numit Oratoriul „Sf. Francisc de Sales": loc de întâlniri duminicale pentru tinerii care doreau să petreacă o duminică în veselie, sănătoasă şi sfântă, complex de şcoli de arte şi meserii pentru tinerii muncitori, şcoli regulare pentru studii umanistice. În întreg acest complex se aplica pedagogia care mai târziu se va numi „metoda preventivă", metodă ce se baza pe religie, raţiune şi iubire. „Practica metodei preventive este în întregime întemeiată pe cuvintele Sfântului Paul care zice: Dragostea este binevoitoare, dragostea este răbdătoare; suferă totul, speră totul şi suportă orice contrarietate".

Don Bosco a asigurat continuitatea operei sale, întemeind Asociaţia „Sf. Francisc de Sales" (Salesienii) şi Fiicele Mariei Ajutătoare. A fost şi un foarte fecund scriitor popular şi a iniţiat mai multe acţiuni pentru dezvoltarea presei catolice. Trăind în anii învolburaţi ai Risorgimentoului, a ştiut să stea departe de politică, dar a intervenit ca mijlocitor - ascultat şi acceptat - între Sfântul Scaun, Guvernul italian şi casa regală de Savoia.

Suflet sfânt, întotdeauna vesel şi amabil, se simţea preot în casa săracului, preot şi în palatul regelui şi al miniştrilor. Deşi a apărat cu sinceritate şi fermitate adevărul credinţei catolice, nu s-a ruşinat niciodată de prieteniile sale cu protestanţii şi evreii binevoitori. „Să dezaprobăm greşelile, scria el în „Catolicul în viaţă", dar să respectăm întotdeauna persoanele". Sfântul Ioan Bosco a murit la 31 ianuarie 1888 şi a fost declarat Sfânt de Papa Pius al XI-lea, în 1934.

Cuvântul Bosco înseamnă lemn, arbust; este provenit dintr-un cuvânt germanic: bosk = tufiş. În româneşte, avem o asemănare cu cuvântul boschet. Nu greşim, cred, dacă ne gândim cum contemporanii lui Don Bosco au considerat că acest cuvânt îl descrie mai grăitor, având în vedere vioiciunea, umilinţa, bunătatea, dărnicia lui; de pe un pom mare nu pot culege roade decât cei care dispun de anumite mijloace; dintr-un boschet de zmeură, sau de mure, se hrănesc cu uşurinţă şi cu plăcere chiar copii mici. De aceea ne-a spus Isus să învăţăm de la El, nu să creăm lumi, ci să ne formăm o inimă umilă şi blândă. Don Bosco a înţeles şi a realizat dorinţa lui Isus.

Sfântul care se ocupă cu
educarea copiilor şi a tinerilor

Don Bosco - astfel e numit şi acum simpaticul sfânt - născut la Castelnuovo d'Asti, astăzi Castelnuovo Don Bosco, la 16 august 1815, a primit de la mama Margareta Occhiena o solidă educaţie umană şi creştină. Dotat cu inteligenţă, memorie, voinţă şi agilitate fizică necomune, încă de copil îi frecventase mult pe cei de vârsta lui, pentru care organiza jocuri, pe care însă le întrerupea la sunetul clopotelor pentru a-i îndrepta pe toţi spre biserică. Hirotonit preot la Torino în anul 1841, şi-a început activitatea pastorală cu sfântul Iosif Cafasso.

Programul său, ba chiar pasiunea sa, era educarea tinerilor, a celor săraci şi părăsiţi: şi-a adunat un grupuşor dintre aceştia, pe care îi ducea să se joace, să se roage şi adesea chiar să mănânce la internatul bisericesc. Mutată de aici şi din alte locuri, incomoda şi gălăgioasa asociaţie a lui Don Bosco a avut în sfârşit o locuinţă stabilă sub adăpostul Pinardi, care a fost prima celulă a Oratoriului. Ajutat de mama Margareta, deşi într-o absolută lipsă de mijloace materiale şi expuşi persistentei ostilităţi a multora, Don Bosco a dat viaţă oratoriului "Sfântul Francisc de Sales": loc de întâlnire duminicală pentru tinerii care doreau să petreacă o zi în bucurie sfântă, pensiune cu şcoli de arte şi meserii pentru tinerii muncitori şi şcoli regulare pentru studiile umaniste, după o pedagogie care devenise cunoscută în mod universal ca "metoda preventivă" şi bazată pe religie, raţiune şi iubire. "Practicarea metodei preventive este bazată în totalitate pe cuvintele sfântului Paul care spune: «Dragostea este binevoitoare şi îndelung răbdătoare; toate le îndură, dar speră totul şi suportă orice supărare»".

Don Bosco a asigurat continuitatea operei sale fondând "Pioasa Societate a Sfântului Francisc de Sales" (salezienii) şi "Fiicele Mariei Ajutătoare". El însuşi foarte rodnic scriitor popular, a îndrumat şcoli tipografice, reviste şi edituri pentru extinderea presei catolice. Trăind în anii efervescenţi ai Risorgimento-lui, deşi păstrându-e străin de luptele politice, a desfăşurat activitate de intermediar între Sfântul Scaun, guvernul italian şi casa de Savoia.

Sfânt surâzător şi amabil, se simţea "preot în casa săracului, preot în palatul regelui şi al miniştrilor". Decis polemist antivaldez, aşa cum dicta mentalitatea timpului, nu s-a ruşinat niciodată de prieteniile sale cu protestanţii şi evreii de bunăvoinţă: "Contestăm erorile, a scris în Cattolico nel secolo..., dar respectăm întotdeauna persoanele". Sfântul Ioan Bosco a murit la 31 ianuarie 1888 şi a fost canonizat de Pius al XI-lea în 1934. (Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei).

Pentru ce, Doamne, atâta suferinţă?

Abatele Pierre (1912-2007)

Nu m-am vindecat şi nu mă voi vindeca niciodată de toată povara de suferinţe care copleşeşte omenirea încă de la începuturile ei. Se crede, după cum am aflat de curând, că pe pământ au trăit optzeci de miliarde de oameni. Câţi au avut parte de o viaţă dureroasă, câţi s-au chinuit, câţi au suferit… şi pentru ce? Da, Doamne, pentru ce?

Doamne, cât va mai dura această tragedie? Catehismele tuturor religiilor ne învaţă că viaţa are un sens. Dar câţi bărbaţi sau câte femei, din toate zecile astea de miliarde, îsi vor fi descoperit sensul? Câţi au putut dobândi conştiinţa unei vieţi spirituale, a unei speranţe? Câţi alţii au trăit, în schimb, aproape ca nişte animale, în frică, în nevoia de a supravieţui, în lipsuri, în durere şi boală? Câţi au avut norocul de a medita asupra sensului existenţei?

Am nouăzeci şi trei de ani, iar credinţa mea, care mă hrăneşte de mai bine de optzeci de ani, se transformă pe zi ce trece în întrebare. Doamne, de ce? De ce lumea? De ce viaţa? De ce existenţa umană?

Pentru ce să trăieşti?

Sunt adesea întrebat: care este sopul vieţii?

În ciuda acestei absurdităţi, am totuşi o certitudine care-mi dă putere de când m-am întâlnit cu Dumnezeu în adoraţie, pe vremea când eram tânăr călugăr capucin. Şi atunci, tremurând, cu inteligenţa scandalizată, dar cu convingerea inimii şi a credinţei, răspund: scopul vieţii este acela de a-l învăţa pe om să iubească.

A iubi înseamnă că atunci când tu, celălalt, eşti fericit, şi eu sunt fericit. Iar dacă tu, celălalt, eşti necăjit şi suferi, atunci şi pe mine mă doare. Atâta tot. Aşa că spun: viaţa este puţin răgaz dat unor libertăţi, pentru a învăţa să iubeşti, cu certitudinea că trebuie să lupţi împotriva răului.

Sensul creaţiei: ca iubirea să răspundă iubirii. Fără acest punct culminant în care două libertăţi pot deodată să se dăruiască şi să se iubească, întreaga creaţie ar fi absurdă.

Iubire şi fericire

Mi-am dat seama, de-a lungul vremii, că este important să facem bine deosebirea dintre fericire şi iubire.

Chiar dacă este incomparabilă cu oricare alta şi produce fericirea cea mai mare, bucuria care însoţeşte iubirea este fragilă şi nu împiedică suferinţele. Faptul de a iubi nu ne pune deci la adăpost de suferinţă. Aşa cum spunea Fecioara Maria Bernadettei din Lourdes, "în viaţa asta îţi făgăduiesc că te voi învăţa să iubeşti, dar asta nu înseamnă că te voi învăţa să fii fericită mereu".

Toţi oamenii caută în mod natural fericirea. Dar a trăi o viaţă creştină, autentică nu înseamnă a căuta fericirea cu orice preţ. Ci a încerca să iubeşti, oricare ar fi preţul pe care-l vei avea de plătit.

Spun acestea, pe deplin conştient de o rătăcire pe care se cuvine s-o evităm şi în care au căzut mulţi creştini pioşi : aceea a dolorismului. Lucrurile stau invers decât am fost întruna învăţaţi – meritul nu are nimic de a face cu dificultatea. Meritul se măsoară după iubirea cu care este săvârşită o faptă, iar nu după cât ne costă (ca în dolorism).

Dolorismul este o nelegiuire şi o caricatură a vieţii creştine, care constă în a căuta suferinţa, sau în a te complace în suferinţă, sub cuvânt că Isus a suferit. Nu. Trebuie doar să acceptăm viaţa aşa cum este, iar dacă nu putem evita o suferinţă, atunci mai bine s-o acceptăm cu iubire, decât să ne revoltăm sau să fugim de ea închizându-ne în noi înşine.

În faţa suferinţei: Budha şi Isus

Sunt, din păcate, de acord cu constatarea fundamentală pe care o face Budha: totul este suferinţă.

Condiţia umană înseamnã, în mod fundamental, suferinţă: omul suferă moralmente. Suferă că nu posedă anumite lucruri, apoi suferă că le-a pierdut sau pentru că se teme că le-ar putea pierde. Suferinţa ne este hărăzită tuturor.

Fiind însă creştin, voi trage alte concluzii decât Budha, Pentru el, după câte am înţeles atât din lecturi cât şi din discuţiile purtate cu prietenul meu Dalai-Lama, trebuie să faci totul ca să nu suferi. Scopul vieţii devine atunci o asceză şi o etică de viaţă exigentă, care, urmăreşte să suprime principala cauză a oricărei suferinţe: dorinţa.

Pentru ucenicul lui Isus, calea este cu totul alta, el îşi propune nu să elimine din viaţa sa suferinţa până la a-şi suprima orice dorinţă, ci să reacţioneze la ea prin împărtăşire şi dăruire. Dacă în urma confruntării cu propria suferinţă sau cu suferinţa altuia ajungem în comuniune cu ceilalţi, atunci apare lumina.

De câte ori n-am trăit această experienţă zguduitoare la căpătâiul unui bolnav incurabil, al unui om disperat. Simplul fapt de a fi în comuniune adevărată cu el îi aduce o lumină care sublimează suferinţa. Suferinţa poate fi deci trăită ca o trambulină spre împărtăşire. Ea este întotdeauna un rău, şi nu trebuie niciodată căutată sau glorificată. Dar acest rău poate duce la culmi de omenie.

Am aflat de curând că un psiholog de renume, Boris Cyrulnik, arăta, legat de aceste lucruri, că anumite traumatisme profunde din copilărie ar permite o îmbogăţire a finţei, putând fi deci considerate "o nenorocire fericită", potrivit titlului uneia din lucrările lui. Cred că este valabil pentru viaţă în general: orice suferinţă depăşită înseamnă o îmbogăţire a fiinţei, un progres în conştiinţă.

Geniul lui Teilhhard de Chardin

Luând în discuţie chestiunea atât de importantă a păcatului originar şi a evoluţionismului, aş vrea să aduc un omagiu unui om care, deopotrivă savant (paleontolog) şi călugăr (iezuit), a jucat în cursul secolului XX un rol determinant în concilierea viziunii creştine cu teoria ştiinţifică a evoluţiei. Este vorba de Teilhard de Chardin.

Mi-a fost prieten şi am ţinut foarte mult la el. Am auzit vorbindu-se despre el prima oară pe când aveam vreo cincisprezece ani, când tocmai se întorsese dintr-o lungă călătorie în China. Apoi, chiar după evadarea şi fuga mea la Alger, un prieten mi-a dat o fotocopie a cărţii lui, Mediul divin. De atunci, opera lui nu m-a părăsit niciodată. De curând am citit-o în cvasiintegralitatea ei, şi sunt, ca de obicei, pătruns de admiraţie în faţa acestui amestec de ştiinţă, credinţă şi misticism.

L-am întâlnit ultima dată cu puţin înaintea morţii lui. Eram la Saint-Germain-des-prés şi războiul abia se terminase. Locuiam într-un apartament la parter, între Les Deux Magots şi Le Flore. În fiecare joi seara, primeam invitaţi la masă. Într-o seară, l-am primit pe Teilhard împreună cu Nikolai Berdiaev şi catolicul Gabriel Marcel. A fost un fiasco total! Teilhard avea să moară după câteva săptămâni mai târziu, la New York, în ziua de Paşti aşa cum îşi dorise.

Încă din copilărie, Pierre Teilhard de Chardin era pasionat de materie, şi nu o privea, aşa cum fac cei mai mulţi dintre creştini, ca fiind în antagonism cu spiritualul. A ajuns un mare savant, specialist în fosile şi în istoria Pământului şi, în acelaşi timp, şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu. Tezele lui curajoase, care încearcă să reconcilieze viziunea evoluţionistă şi credinţa creştină, au avut parte de o primire foarte proastă din partea Bisericii Catolice care s-a grăbit să-l acuze de panteism. Cu toate acestea, Teilhard s-a bucurat întotdeauna de sprijinul unor mari teologi ca părintele De Lubac. Pentru Teilhard evoluţia are un sens şi se desăvârşeşte în ceea ce el numeşte punctul Omega: Cristos. Viziunea lui mistică este pătrunsă de un lirism poetic care-i supără pe unii, dar la care eu unul am fost întotdeauna sensibil. Cred că lucrurile ultime nu pot fi spuse decât poetic.

Absenţa şi prezenţa lui Isus

Multă vreme m-am întrebat: „De ce n-a rămas Isus printre noi? De ce nu continuă să facă minuni, să ne înveţe?” Ce succes fabulos ar avea în epoca noastră mediatică! Mai mult chiar decât orice papă, oricât de sfânt şi de charismatic! Dar tocmai, riscul idolatriei, şi-aşa puternic cu un papă ca Ioan-Paul al II-lea, ar fi fost prea mare. N-am mai fi într-o legătură interioară şi intimă cu Cristos: l-am venera ca pe un idol exterior. Am vrea să-l vedem, să-l atingem, să ne vindece… fără ca asta să însemne că i-am şi asculta şi urma învăţăturile. Sau, dimpotrivă, ne-ar impresiona prea tare şi ne-am teme de el. Ca să intri într-o relaţie intimă, interioară, afectuoasă cu Isus – şi, prin el, cu Dumnezeu – trebuie să închizi ochii trupului şi să-i deschizi pe-ai inimii.

Iată probabil de ce Cristos înviat n-a rămas pe pământ în chip vizibil. Şi iată de ce, după două mii de ani, Isus nu ni se impune în mod vizibil şi radios, ci este ca în ceaţa din dimineaţa de Paşti, când i s-a arătat Mariei Magdalena. Sau ca pe drumul spre Emaus. Cei mai apropiaţi ucenici şi prieteni ai lui nu-l recunosc, într-atât sunt de copleşiţi de griji şi tristeţe. Apoi, la un moment dat, Isus rosteşte un cuvânt – „Maria” –, face un gest – frângerea pâinii –, iar ochii noştri îl recunosc.

Isus ni se oferă, dar nu-l putem recunoaşte decât lăuntric, prin rugăciunea inimii. El continuă să vorbească şi să lucreze în fiecare creştin care caută să-i calce pe urme.

De fiecare dată când întâlnesc câte un bărbat sau te o femeie greu încercaţi de viaţă, îl aud pe Isus chemându-i pe nume şi încerc să le spun, cu glasul meu, cu privirea mea, cu mâinile mele, ceea ce spune Isus cu atâta iubire: „Paul”, Jacques”, „Francois”, „Nathalie”.

Creştinismul înseamnă o întâlnire între o persoană şi altă persoană. Evanghelia care continuă. Nimic altceva.

Euharistia – inima comunităţilor creştine

Isus a găsit o cale extraordinară de a rămâne prezent printre noi în chip tainic: prin sfinţirea pâinii şi a vinului, care devin pentru credincioşi prezenţa trupului şi sângelui său.

Dintre toate tainele, Euharistia este taina prin excelenţă. Este deopotrivă testamentul lui Isus şi actualizarea prezenţei lui printre noi. Este taina care-mi spune cel mai mult şi de care mă simt întotdeauna profund mişcat.

Euharistia este într-adevăr taina credinţei. În absenţa credinţei, este o simplă bucăţică de pâine. Cu credinţă însă, devine ceva capital. Există la creştini mai multe moduri de a concepe Euharistia. Pentru catolici, Euharistia înseamnă prezenţa, reală şi tainică, a lui Cristos. Din punct de vedere teologic, vorbim atunci, cum o face şi sfântul Toma de Aquino, de „transsubstanţiere” – un cuvânt cam rebarbativ, care arată că substanţa pâinii se transformă (prin cuvintele preotului) în substanţa lui Isus.

La polul opus, majoritatea protestanţilor consideră Euharistia ca pe un simbol: „pâinea sfinţită nu mai este trupul lui Cristos, ci simbolul prezenţei lui printre noi.

Personal, şi ca destui catolici sau protestanţi, mă aflu pe o poziţie de mijloc. Nu „transsubstanţierea” mă preocupă, ci doar prezenţa. Cred, fără să ştiu cum anume, fără să încerc să-mi explic lucrul acesta pe cale raţională, că, în chip tainic, hostia sfinţită îl poartă în ea pe Cristos. Nu are importanţă cum.

Astfel, Euharistia le aduce uneori credincioşilor o prezenţă sensibilă a lui Isus. Am simţit adesea acea iubire nemăsurată, când mă rugam, ceasuri întregi, în faţa sfântului sacrament expus în câte o biserică. Mulţi călugări şi călugăriţe trăiesc din această iubire. Îmi amintesc că am vizitat, în 1975, bidonvilul Tu Duc, de la Saigon. Trăiau acolo, în nişte cocioabe, mai multe familii şi câteva călugăriţe. O mamă a interpelat-o pe una dintre călugăriţe: „Cum de eşti mereu cu zâmbetul pe buze, când n-ai nici bărbat, nici copii?” Iar călugăriţa i-a răspuns spontan: „Pentru că mă ştiu iubită de Cel pe Care-L iubesc.” Pentru credincioşi, această iubire, această dragoste a lui Isus este deosebit de perceptibilă în Euharistie.

Poate că Biserica nu are sens decât pentru că menţine prezenţa euharistică. Asta este misiunea ei fundamentală. Mici comunităţi creştine, izolate şi ascunse, au dăinuit secole de-a rândul în unele ţări din Asia tocmai datorită prezenţei euharistice.

(Fragmente din cartea lui Abatele Pierre, Doamne, de ce?,  Humanitas, 2006, trad. Valentina Ţîrlea).

Abatele Pierre (1912-2007)

Abatele Pierre (1912-2007)

Era prin 1912, la numai câteva luni după ce Titanicul se scufundase. În familia unui bogat negustor de mătăsuri din Lyon, se naste al cincilea copil, Henri. În ciuda intenţiilor tatălui de a-l determina pe tănăr să-i urmeze calea, la 18 ani ... visând la o lume mai bună, acesta renunţa la moştenire şi se călugăreşte.

Al doilea Razboi Mondial l-a scos din contemplare şi l-a aruncat în vâltoarea Rezistentei franceze. Acolo şi-a primit pseudonimul "Pierre". Din locuinta sa din Grenoble, Pierre conduce un cuib de luptători. De doua ori arestat a scapat de fiecare dată, după ultima scăpare este nevoit să fugă în Algeria.

În 1945 "revoluţionarul" este împins ca deputat în Adunarea Naţională Constituantă. Dezgustat de politică, în 1950 îşi da demisia din Parlamentul Franţei.

Găsise ceva mai bun de făcut: la data aceea, Parisul mişuna de oameni ai străzii lipsiţi de toate. Abatele Pierre s-a dedicat ajutorării lor. Iarna lui 1954 a fost una cumplit de geroasă. În fiecare noapte în Paris mureau cam 2000 de oameni degeraţi. Abatele nu mai poate suporta. Rosteşte la radio un apel fulminant către parizieni. Peste noapte, se naşte "insurectia bunătăţii". În câteva zile se strâng 500 de milioane de franci şi apar voluntarii! Luat pe nepregătite de sarcina imensă a distribuţiei, Pierre pune la cale cel mai inspirat sistem: îi organizeaza pe cerşetori, ca să-i ajute pe cerşetori. Metoda da roade. Văzându-se deodată utili, vagabonzii s-au făcut oameni de treaba. După ce a trecut iarna, Pierre îi organizează în echipe şi îi trimite prin tot Parisul să strângă sticle. Pe altii mai voinici, îi echipeaza să transforme din ruine... un depozit, unde să fie sortate sticlele. Aşa s-a născut Societetea Emaus, în care cerşetorii îi salvează pe cersetori. Modelul s-a extins şi peste hotare în peste 42 de ţări (Beirut 1959, colonia de leprosi Vellore, din India 1971).

În 1992 a fost medaliat cu Legiunea de onoare. De asemenea, pentru strădaniile sale de a face lumea mai bună, ani de-a rândul a fost votat cel mai popular om din Franţa. Abia în 2003, a fost întrecut de... fotbalistul Zidane. Spune şi asta ceva despre "evoluţia societatii"... Deşi cu o viaţa riscantă, scăpat ca prin urechile acului de nenumarate nenorociri, printre care un accident aviatic (1950) şi un grav naufragiu (1963), Pierre - ca şi altii care "îşi pierd viaţa pentru Isus" atinge pragul longevitatii, moare la nouazeci şi patru de ani (22 ianuarie 2007). În ciuda personalităţii sale controversate Pierre, a lăsat în urma ceva... a făcut ceva pentru semeni...

Pare pe dos. Dar oamenii care au iubit cel mai mult Împărăţia de sus, sunt cei care au făcut cel mai mult pentru lumea de jos.

De fapt asta şi este esenţa adevaratului crestinism... (Lucian Cristescu).

IV TPA (B): Cuvântul lui Dumnezeu ne salvează

Isus este descris de evanghelistul Marcu cu două caracteristici: Isus este „învăţătorul” care învaţă; Isus este „eliberatorul” care vindecă, pentru că cuvântul său este eficace. Ne aflăm într-adevăr în faţa unei „învăţături noi”, unde „nou”, în limbajul biblic, nu înseamnă original, inedit, dar perfect şi definitiv. Isus învaţă cu autoritate şi porunceşte cu eficacitate; el proclamă şi vindecă, spune şi face, predică şi vindecă.

Profetul este cel care vorbeşte „în numele lui Dumnezeu”. Isus este adevăratul mare profet. El învaţă cu autoritate, prin cuvinte şi fapte. Cu cei patru foşti pescari, acum discipolii săi, este la Cafarnaum. Sâmbăta intră şi vorbeşte în sinagogă. Este multă lume. Cuvântul său provoacă o ascultare de excepţie. Toţi stau ochi şi urechi: îşi dau seama că se află în faţa unui om ieşit din comun. El nu cunoaşte decât aramaica, limbă de dialect; nu a studiat Scriptura pe lângă vreo şcoală rabinică; este un om ilustru necunoscut. Şi totuşi vorbeşte cu autoritate. Cărturarii şi rabinii din timpul său erau unii care „repetau”; Isus, nu. Cuvântul său este unul care dă naştere la uimire, pentru că este noutate absolută, vorbeşte despre Dumnezeu ca unul care vine dinăuntru, dintotdeauna. Citind evanghelii ne dăm seama că acesta este stilul său constant. Putem într-adevăr să-l numim omul care uimeşte.

„Cel Rău” este mult mai ager decât lumea: nu este cuprins de uimire, dar de mânie şi de ură. E ştie că acel om din Nazaret a venit să-l dea jos de pe tronul său. Stăpânirea sa asupra omului s-a sfârşit. A venit ceasul de a face socotelile cu „Unsul lui Dumnezeu”. Iar Isus înaintea lui nu se pleacă, pentru că are ceva mai mult decât alţi oameni: el este „Sfântul lui Dumnezeu” şi Cel Rău ştie aceasta. În lupta Cristos este cel care învinge, dar nu cu forţa dialecticii. Isus nu discută cu demonul. Îi impune de-a dreptul „să tacă şi să plece”. Cristos nu coboară să facă pact cu el. Încurcătura în care se află omul de astăzi este tocmai aceasta: merge la braţ cu Dumnezeu şi cu diavolul. Nu mai există distincţie: bine şi rău, cinste şi necinste, fidelitate şi adulter, curăţie şi desfrâu, ban public şi ban murdar. Toate acestea sunt o realitate aşa de împletite că nu se mai pot recunoaşte. Arta jocului dublu, a moralei duble, a conştiinţei duble…

Isus are un cuvânt care taie ca spada, care face rău, care invită la a alege, care fierbe, care eliberează şi salvează.

În faţa lui Isus care învaţă, care este atitudinea noastră? În faţa lui Isus care poartă lupta sa cu răul, ce comportament ni se cere?

Cuvântul lui Dumnezeu zguduie şi alungă „liniştea” celui care predică şi a celui care ascultă. Deseori face rău, dar este un rău, ca în cazul celui posedat din evanghelie, care se schimbă în adevăratul nostru bine.

Isus a venit pentru a aprinde o speranţă în inima oricărui om. Isus arată cum Dumnezeu este plin de compasiune faţă de infirmităţile noastre şi se angajează, la persoana întâia, în lupta împotriva răului: răului fizic şi celui, mai profund, care loveşte sufletul, răul care coincide cu răutatea inimii şi care are trăsăturile unei închisori, din care nu se mai reuşeşte a ieşi cu puterile proprii. Domnul ne este alături pentru aceasta şi învinge răul şi ne dă viaţa adevărată. (R. Rossi).

Poezia religioasă a lui Vasile Voiculescu

Locul lui Vasile Voiculescu în literatura românească este propriu: el a fost traversat, dar nu ocupat. Străină riscului luciferic al lui Arghezi, retoricii fără iluminare a lui Panait Cerna, îndoielii fără accent ori zvâcnet a lui Dimitrie Nanu, degajării ortodoxe a lui Nichifor Crainic, poezia sa este a unui creştin care, transgresând zona practicii religioase, respiră în spaţiul iniţierii sacre: Simt că sunt mai mult decît ştiu să fiu, / Am putinţe mai mari decît pot, / Trăiesc şi altfel decît în acest chip viu / Trec dincolo de marginile trupescului si­criu. / Carne, suflare, minte, nu m-alcătuiesc tot...

Miş­carea vieţii poetului e concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Nu-şi îngăduie altă aspiraţie, astfel încât poezia rămâne o însoţitoare, element conex al gravei experienţe spirituale, al itinerariului său de foc. Nu arta e problema, ci Dumnezeu. Poetul o spune de la bun început: ...coborând lăuntrica mea scară / Mă sprijin în condei ca în toiag. În felul acesta, citirea poeziei lui ori exprimarea impresiilor e operă de pietate din care trebuie excluse fascinaţia şi gratuităţile jocului.

Poezia Nebunul, din volumul Călătorie spre locul inimii (1994), oferă cheia poeziei sale religioase: poetul nu-i cere lui Dumnezeu slava ca îngerii, lauda ca sfinţii, nemurirea ca martirii, hrana ca pustnicii ori nava ase­meni cuvioşilor, ci doar nebunia de a-i fi totul. Nu numai lumină, ci şi – vai, profeţie ce avea să se adeverească! – primejdie, bezna şi caznă. Căci scriitorul a ieşit mai mult mort decît viu din temniţele comuniste... El şi-a părăsit vechea identitate, y compris aceea de poet, în nădejdea arzătoare a naşterii din nou. A unei Vita Nova, ca Dante. În nădejdea unei vieţi noi, matrice fundamentală a creştinismului, reductibilă la simbolul învierii. Credinţa firavă a poetului e asemeni unui prunc la vârsta când învaţă să vorbească: el stâlceşte, cum e şi firesc, numele lui Dumnezeu, pe care-l invocă rugându-l să-l ia pe genunchi. Mai târziu îi va cere să-i cureţe de păcat miezul făpturii, aşa cum păstorul scobeşte inima lemnului ca să-l prefacă în fluier prin care să curgă slobod suflul dumnezeiesc... Tânjind după integrarea în Absolut, po­etul deprinde limba universală a rugăciunii şi-l roagă să-i adune în el risipa vieţii. Şi spune că soseşte – atenţie! – de pe tărâmul artei care, oricât de înaltă, e stearpă. Deci, abandonează esteticul pentru universul, valoric superior, al credinţei. Vine dinspre stearpa artă, se neagă pe sine, dar rămâne în fruntariile ei, întărind-o într-un fel nou pe dinăuntru, conferindu-i prin noua sevă o turgescenţă sublimă, asemeni colţului de plantă ce urcă în spinarea firavă piatra. Gândul renaşterii prin credinţă îi smulge din inimă versuri puternice: Doamne, pe măsură ce cred şi Te iubesc / Îmbătrînesc în lume şi întineresc în Tine. Aceeaşi impresie o trăia şi Michelangelo Buonarroti, îndumnezeindu-se prin contemplarea frumuseţii ome­neşti, ca într-o naştere din nou: come serpe al sasso si discoglia, ca şarpele ce năpârleşte pe stâncă... Odată cu sterilitatea artei, poetul leapădă şi îngâmfarile ştiinţei, văzând în devoţiunile pentru ea o trădare iscarioteană. Nou născutul se părăseşte pe sine şi ca artist şi ca medic. Un efort patetic de a plia cuvântul, pentru care e oarecum indiferent, pe ideea arzătoare trădează exact momentul acestui abandon. Martori stau cîteva admirabile stângăcii dosofteiene şi o anume rigiditate verbală care-i altceva decât perfecţiunea prozodică. Un tern monahal, o fugă de efect şi de emfaza exteriorităţi lor sclipitoare ajută la circumscrierea zbaterii eului în temniţa trupească. Spaţiu insuficient pentru mişcarea, oricât de liberă, într-un acvariu. Prea multă lumină nu pătrunde aici, căci marea lumină e moartea, pe care poetul nu a consumat-o încă. Moartea este, spune el substantivând o locuţiune adverbială, „o dincolo de fire", unirea cu Dumnezeu, singura iubire şi, dacă-i aşa, nici o lumină n-o poate întrece cât omul e viu...

Aşadar, Vasile Voiculescu bătrânul schimbă pitorescul creştin al viziunii paradiziace din Poeme cu îngeri, carte scrisă spre amiaza vieţii, cu viziunea hipocromă a gândului concentrat exclusiv în mântuire. Cromaticul din tinereţe a cedat dramaticului. Problema fundamentală a liricii sale e tocmai anularea viziunii (văz, auz, amintire). Ea stă la baza artei şi trebuie să se nege pe sine la contactarea Absolutului, impunîndu-se ca artistul să re­nunţe la accederea la Dumnezeire prin simţuri. Prin ele luăm cunoştinţă de efectele Dumnezeirii, cu Creaţia deci, nu cu Creatorul. Părăsirea lor îl sperie: Cine-ar putea vreodată-nţelege / Misterioasa, groaznica Ta sim­plitate? (Crucea-înălţare). In altă parte mărturiseşte faptul de a fi ispitit de către Dumnezeul pur („gol”), dezlegat de minuni: Inspăimîntătoarea Ta abstractitate (Necontenit, Doamne!).

Prevalarea metafizicii asupra moralei, cele două fun­damente ale religiei creştine, îl apropie iniţiatic de comu­niunea cu Absolutul, în care multitudinea şi felurimea reperelor dispar: Tânjesc după o faptă să-mi dea desăvârşirea, / Râvnesc o subţiime în care să mă torc, / O stare fără trepte, mai sus ca fericirea, / O luminare-n sine mai pură ca iubirea, / Un fară loc din care să nu vreau să mă-ntorc (Babei).

Nu-l mai izbăveşte metafora, ci numai atingerea unei anumite valori a tensiunii de contemplare a Creatorului. Părăsind exuberanţa picturală ori muzicală, menestrelul credincios din tinereţe a trecut într-un schimnic mono­cord, într-un puritan ce vrea să mistuie, prin mijlocirea iubirii dumnezeieşti, gunoaiele lumii.

Abstragerea e cel mai valoros exerciţiu spiritual pen­tru poet, creator – în câteva cazuri – de idei teologice originale. Astfel, strigându-şi dintre ruine dorul de Dum­nezeu, V. Voiculescu se socoteşte a patra Lui ipostază, aserţiune care, raportată la conceptul creştin al Sfintei Treimi, ar putea fi privită ca o erezie, dacă n-ar fi salvată de metafora omului dez-dumnezeit: Dă-mi înapoi ceea ce am avut, / Intregeşte-mă şi întregeşte-Te, Doamne, iar cu mine (De profundis). Tânjind după comuniunea cu Dumnezeu, râvneşte să fie un stâlpnic, însă nu într-o pustie, ci în sacra înălţime a lui Dumnezeu, din care pentru nimic în lume n-ar mai vrea să coboare în im­periul Negrei labe a păcatului (Stâlpnicul). Combustia ce-i asigură justa direcţionare e focul jertfei, emanci­parea spiritului prin suferinţă: Sunt slab, sămânţă care-o suflă vântul / Pe stepele vieţii îndelung / Dar el mă suflă unde vreau s-ajung! (Contemporan). Poetul nu vrea să-i fure lui Dumnezeu nici o bogăţie concretă (jilţ de aur, potir de mărgăritare, raiul etc.), ci numai dragostea lui: Cum Te-aş prăda! Cucernic tîlhar, / Aş sări hoţeşte pe-o fereastră / În împărăteasca Ta bazilică albastră / Să jefu­iesc dumnezeiescul altar (Tîlhar). Este optica omului de la ţară, animat nu de a fi, cât de a avea: a poseda averea supremă ca pe un bun gospodăresc.

Prevalarea moralei asupra metafizicii îl recomandă pe săteanul din poet, cufundat într-o adâncă smerenie ortodoxă şi în munca onestă. El este un virtuoz al ar­moniilor, urcuşurile pe care trebuie să le ia în piept i-au imprimat ritmurile efortului şi al poticnelilor. Copilul de altădată migrează la oraş, departe de Pârscovul natal, urmează şcoli înalte, dar poartă cu el în depărtări talismanul arhaismelor, uneori locale, impregnate adeseori de smirna căţuii şi a cădelniţei, termeni pentru care a avut toată viaţa o slăbiciune (stâncă chialbă, dosădit, aripă rudă, celarele pântecului, podóbia lumii, niriardă, a diortisi, gadină, seul păcatelor etc). Ele se extrapolează inventivismului unor rime ca: clisă / ci să, adineaur' / aur, arcei / chiar cei, ulcer / să nu-l cer, iar pe / şarpe, nu prea multe, într-adevăr, rime care l-ar aminti pe Eminescu din surprinzătoarea, dar foarte naturala rimă Circe / te miri ce, dacă ceea ce francezii numesc l'enjambement (in­gambamentul, încălecarea versurilor, de fapt ruperea lor pentru rimă) nu le-ar imprima stridenţă de artificial. Acestea sunt halte în elaborarea artistică, poetul se află însă în plin zbor dinspre fascinaţiile artisticului, pe care îl ignoră în bună măsură, spre înălţimea simplificată a spiritualului. Pe măsură ce gândul se cufundă mai pu­ternic în contemplarea lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură nu mai scontează pe efectele artistice ale stilului. Inter­esat numai în mântuire, duce o simplă viaţă creştinească, în speranţa că moliftele din părinţi, adăugate rugăciu­nilor lui, vor izbuti să nu-I hărăzească scrâşnirilor din dinţi... Astfel de eforturi stilistice, puţine, rămân stângăcii interesante ale meşteşugarului, sforţări estetice, şi pot părea naturale numai raportate la sinceritatea nedisimulării, nu la arta poetului, pe care ele îl exprimă mai mult psihologic decât artistic.

Zisei săteanului i se adaugă zisa doctorului. Ea evocă, în poezia Amenti, camphora veacurilor ce vin, camforul, aroma terpenică din dispensarele de odinioară. Poetul medic foloseşte drept metaforă a durerii (tânjirii) după Dumnezeu simptomul de „membru fantomă” al ampu­tatului (Amputatul), iar pe jivina inimii o simte jumătate roşie, jumătate albastră (Din pietre grele. Lui Andrei Scrima) urmând expresia medicală inimă stîngă / inimă dreaptă, prima consacrată sângelui arterial, a doua sângelui venos. Psihanalitic, atât rimele ingambament cât şi prozaismele ştiinţifice denotă, prin ostentaţia lor obosită, sila de întârzierile în exact ceea ce vrea să depăşească în înălţarea lui spre Absolut: arta literară şi arta medicală. Ele trebuiesc socotite mai mult inconsecvenţe decât repere în evoluţia artistului ce se consacră ascezei. Altfel, poetul vrea să rămînă ...ca pomul, iarna, îngrădină: / În pământ genunchii mi-i înfig / Şi cu inima-nălţată spre lumină / Tac şi-aştept ca soarele să vină... / Iar în viscole, mă vaier şi Te strig (Strig).

Emancipat de ispitirile cărturăreşti şi de el însuşi, părăsindu-l şi pe medicul scriitor, poetul lilialelor Poeme cu îngeri de odinioară scrie la bătrâneţe ca un ţăran ce se mişcă lesne în milenara lui cultură arhaică, într-o devo­ţiune totală faţă de rosturile cosmice şi în permanentă rugăciune. Asumându-şi complet destinul, el îl smulge întâmplării şi nu-l lasă nearticulat cu raţiunea divină. Metaforele sunt de obârşie sătească şi comprimă con­cepte pe care doctorul le-ar fi putut foarte bine exprima prin mijloacele unui limbaj intelectualizat. Ceea ce în Noul Testament e parabola, aici e metafora. Un şirag de metafore trecut printr-un suflet adânc, grav, fierbând sub turmentarea credinţei. Ele îi sunt proprii, aşa că îl fac recognoscibil: În dârdora de patimi, năpraznica ruşine; ori simt frânghiile cărnii grăbit cum se dezleagă etc.

Teribilă mi s-a părut în această poezie de senectute liniştea spirituală, împlinită de-asupra sedimentărilor sufleteşti. Cu ea poetul escaladează versanţii himalaieni ai Dumnezeirii şi priveşte calm în neant. Spre a o ilustra, ar fi de-ajuns să reproduc următorul distih, unul din cele mai puternice pe care le cunoaşte poezia românească: De-alunec în prăpăstiile-Ţi sfinte, / Ce-mi pasă, tot în Tine cad. (C.D. Zeletin - Rost - numărul 30, august 2005).

  

Confesiunea unui scriitor şi medic (fragmente)



Vasile Voiculescu

Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile.

Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cum o hartă arată linii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice.

Îmi cereţi să vă spun ceva despre credinţă, măcar despre credinţa mea?

M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?...

Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică ? Despre artă şi credinţă ?...Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.

Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi  orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.

După mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei cum sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile între artă şi credinţă sunt vechile legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăşi o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să ţie numai ritul  şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă, care mai poate împreuna arta şi credinţa, a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte , cum ştiţi, muţeşte… cu buzele sufletului.

Mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturiile conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în faţa dumneavoastră, ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-a intentat eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare, care a alunecat ca bila pe marginea ruletei şi aleargă încă şovăind, în faţa cărui stil şi forme să se oprească definitiv…  Vreau să apuc altă cale de data asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc, pentru dumneavoastră, în firea problemei şi să desluşim împreună, dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei, deasupra cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafaţa noastră.

Eu socotesc credincioşia o însuşire organică, o cristalizare specială a vieţii noastre. Desigur,  e mult mai greu de stabilit tipurile şi categoriile în ordinea spirituală, decât în cea psihică şi în cea biologică. Muşchii, oasele, capacitatea pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, mi cile şi marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne dau anume tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite. Aţi auzit de cele două tipuri elementare ale omului la care s-au oprit învăţaţii: unul, tipul picnic, mic, şi celălalt tipul atletic. Între ele se aşază toate celelalte, corcituri.

Spiritului i-aş recunoaşte, între altele, măcar  două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioşia – picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.

Credincioşia e de aceeaşi natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice li se incorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioşie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii de ale mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale.

N-am nici un merit că m-am născut aşa! Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă zilnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l  prinde dintr-odată. (...)

Departe de mine de a socoti credincioşia ereditară. (...)

Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi, şi numai educaţia modernă, faustiniană, ne abate de la tipul primitiv.(...)

Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderni, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţile religioase şi rituale.

Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datini şi străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.

Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şipe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat? Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată. (...)

Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară, din prima copilărie: datinile, care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunata Vinere, când cântam prohodul. (…)

Aşteptarea aceea sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care, deşi ascuns, nu-mi este necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură cu care se izbândeşte visul şi basmul unei vieţi este că are să vie. (Vasile Voiculescu -  Gânduri albe, Editura Cartea Românească, 1986).