Parabola celor doi fii (1908) - de Eugene Burnand (1885-1921).
Ascultă
de Domnul
pr. Isidor Chinez (1 octombrie 2023)
Lecturi biblice: Ezechiel 18,25-28; [forma prescurtată] Filipeni 2,1-5; Evanghelia Matei
21,28-32; lecturi biblice
Omilie
Liturgia Cuvântului de astăzi se
concentrează asupră conceptul religios al ascultării: ascultă de Domnul! Este convertirea inimii și
a minții. Prima lectură intenționează să sublinieze sensul acțiunilor umane în
lumina responsabilității personale, după exigențele alianței: „a văzut şi s-a
întors de la răutatea pe care a comis-o, el va trăi şi nu va muri” (Ez 18,28). Evanghelia ne face să
înțelegem că omul drept realizează voința lui Dumnezeu. Este o parabolă pe care
Cristos o spune conducătorilor din Ierusalim arătând modelul de ascultare ce
corespunde așteptărilor lui Dumnezeu. A doua lectură descrie ascultării lui Isus
– prototipul fiecărei ascultări: „să aveţi în voi acea atitudine care este în
Cristos Isus!” (Fil 2,5). Domnul nu
numai că ne-a indicat „cerințele” Tatălui său, dar, dându-ne pe Duhul Sfânt, ne
dă putere să le și trăim.
Lectura întâia (Ez 18,25-28). Pentru a înțelege
predicare profetului Ezechiel trebuie să ne amintim de acest context: preotul Ezechiel
este unul dintre locuitorii Ierusalimului care însoțește poporul în exilul babilonian
(586-538 î.C.) unde îl duc armatele lui Nabucodonosor. E o mare catastrofă:
trăind atrocitățile războiului, iată că acum se îndreaptă spre Babilon, departe
de țara promisă, de Ierusalimul distrus, de Templul jefuit, cu populația
decimată; totul e pierdut… În capitolul al 18-lea profetul
ne amintește că responsabilitatea este individuală. După căderea Ierusalimului,
poporul a fost exilat, iar opinia comună că ei plătesc pentru păcatele
strămoșilor și, prin urmare, responsabilitatea nu era a lor, ci a strămoșilor.
Este o pedeapsă nedreaptă. Ezechiel intervine cu forță de mai multe ori pentru
a afirma că drumul spre mântuire stă în convertirea personală a inimii și în
întoarcerea la Domnul. Principiu religios moral este de o importanță
excepțională: responsabilitatea este personală, la bine și la rău. Vechiul
Testament este impregnat de legea remunerării: orice rău trebuie reparat de
persoana care îl comite sau de urmașii lui, pentru care copiii plătesc pentru
păcatele părinților lor. Din această perspectivă, se dezvoltă o atitudine
inevitabil: nu scapi de soartă. Este un sentiment de resemnare față de condiția
cuiva: o condamnare venită din altă parte. În lumina acestei învățături
înțelegem importanța extraordinară pe care Ezechiel face apel: este
responsabilitatea individuală – fiecare după meritul său, pentru ce este și
pentru ce acționează sau alege. Fragmentul indică împlinirea voinței lui Dumnezeu.
Domnul nu vrea ca păcătosul să moară, ci să se convertească și să trăiască:
„Dacă cel drept se întoarce de la dreptatea lui, săvârşeşte nedreptate şi moare
din cauza ei, el moare din cauza nedreptăţii pe care o săvârşeşte. Dar dacă cel
rău se întoarce de la răutatea lui pe care a comis-o şi face dreptate şi
judecată, acela îşi va face sufletul să trăiască” (v. 26-27). Profetul învață
că responsabilitatea pentru acțiunile cuiva este personală: e verificarea
vieții după Cuvântul lui Dumnezeu ce vindecă,
face să trăiască, corectează și salvează.
Comunitatea din Filipi pe care Paul
a fondat-o în timpul celei de-a doua călătorii apostolice (50-52 d.C.) trăiește
într-o relație afectivă cu apostolul pe care îl consideră nu doar un fondator,
ci mai ales ca pe un tată: e grija tatălui să o face să crească în credință și în viața
fraternă. Pentru aceasta îl prezintă pe Cristos ca model. Filipenii – așa cum am
văzut deja duminica trecută – sunt foarte atașați de apostol: îi consideră fiii
săi preferați. În lectura a doua (Fil
2,1-11), Paul se teme de o amenințare de dezbinare în rândul comunitații din
Filipi pe care o îndeamnă la unitatea: „să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi
simţire, un singur cuget!” (v. 2). Se subliniază voința lui Dumnezeu care constă
într-o adevărată unitate a minții și a inimii între toți membrii comunității și
propune exemplul de dăruire necondiționată a lui Isus: „să aveţi în voi acea
atitudine care este în Cristos Isus!” (v. 5). Este exemplul Domnului care renunță
la sine pentru alții.
În Evanghelia după Matei (Mt 21,28-32) Isus stă de vorbă cu mai
marii preoților și bătrânii poporului, adică cu aceea care au un rol prin
naștere, sunt înaintea celorlalți, au o putere și autoritate. Lor le spune această
parabolă: „Ce părere aveţi? Un om avea doi fii. S-a apropiat de primul şi i-a
zis: «Fiule, du-te azi şi lucrează în vie!» El i-a răspuns: «Nu vreau», dar
apoi i-a părut rău şi s-a dus. A venit apoi la celălalt şi i-a spus la fel, iar
el i-a răspuns: «Da, Doamne», dar nu s-a dus” (v. 28-30).
Tatăl le spune copiilor săi să lucreze în via sa. Un fiu spune „nu
vreau”, arătând că voința tatălui său nu corespunde cu a lui: poate să aibă visele
sau proiectele sale. Al doilea fiu este la datorie,
din obișnuință; îi spune imediat tatălui „da”, pentru că știe că acesta face
parte din comportamentul său și acesta se așteaptă de la el. Este convins că supunerea
verbală este suficientă. Ambii copii nu vor ceea ce vrea tatăl lor. Apoi își continuă ocupațiile zilnice, fără să se întrebe
ce presupune cu adevărat acel răspuns. Dar, făcând aceasta, vede trecând pe
lângă primul fiu, care se pare că luase alt drum și, din cauza unei lipse de
dispoziție, întoarse spatele tatălui său și la rugămintea sa,… dar apoi s-a dus acolo, în
vie. Așa se face!
Evanghelistul Matei vede în cei
doi fii pe evrei și păgâni. Pentru a face voința Tatălui nu sunt suficiente
propunerile bune, ci este necesară convertirea. Astfel păcătoșii își schimbă
viața. În parabola celor doi frați, Isus vrea să arate cum aparențele înșală.
Cel care fusese de acord să meargă în via tatălui nu se duce, în timp ce cel de-al
doilea fiu care refuzase schimbă ideea, se răzgândește, ascultă. Domnul spune
că voința lui Dumnezeu constă în primirea „împărăției” sale ce vine,
angajându-se să creeze o lume mai dreaptă și solidară. Încă o dată Isus înfruntă
o societate în care erau preoți, bătrânii poporului și farisei ce aveau în
mâini puterea politică și economică și apărau prin practicarea unor rituri
exterioare, jertfe și rugăciuni. Pe de altă parte cea mai mari populație sunt mici
meșteșugari, oamenii brațelor, pescari, vameși, prostituate ce erau îndepărțați
până la marginile societății. Ei au adesea o căutare sinceră a lui Dumnezeu și
a voinței sale… De aceea Domnul le spune preoților și fariseilor că „vameşii şi
desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (v. 31). Pentru a
valida această teză, Isus aduce cazul lui Ioan Botezătorul: „Ioan a venit la
voi pe calea dreptăţii, dar nu aţi crezut în el, însă vameşii şi desfrânatele
l-au crezut. Voi însă, deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-a părut rău,
ca să credeţi în el” (v. 32). Cei pe care ei îi consideră păcătos i-au arătat
bunăvoința mergând să primească botezul, în timp ce voi nu l-ați recunoscut și acceptat.
Numai Matei relatează parabola celor doi fii care se încheie astfel: „adevăr vă
spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui
Dumnezeu. (v. 31). Cu această parabolă Isus răspunde celor care erau
scandalizați pentru că îi frecventează pe cei marginalizați din timpul său. Păcătoșii
se convertesc. Sunt mai aproape de Dumnezeu decât cei care se cred „drepți” și își
petrec tot timpul în templu și nu se convertesc niciodată.
Creștinul se convertește căci
ascultă cu inima și mintea de voința Domnului!
Bibliografia [anul
A]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio;
Anno Liturgico A Archivi - (commentivangelodomenica.it); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1998; Brèthes
Ch., Feuillets liturgiques. Année A, MédiasPaul & Éditions Paulines, 1987; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Ceccarelli M., http://www.donmarcoceccarelli.it; Comastri A., Il giorno del Signore. Riflessioni sulle
letture festive. Ciclo A, Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J., http://dimancheprochain.org;
Cortesi A., https://alessandrocortesi2012.wordpress.com; Dehoniani Andria, https://dehonianiandria.it/category/liturgia-domenicale/;
https://dehonianiandria.it/lectio/; Doglio
C., https://www.qumran2.net; Dumea C., www.calendarcatolic.ro;
www.pastoratie.ro; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it;
Gobbin M., Omelie per un anno. Anno
A, vol. 1, Elledici, Torino 2003; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia;
Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; don Marco Ceccarelli – Omelie; Maggioni
B., http://www.qumran2.net; Manicardi
L., https://www.monasterodibose.it; Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali e festive per l’anno A,
Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati
dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano C. F., http://www.monasterodiruviano.it;
Predici și omilii, https://www.elledici.org; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo
A., Messale e lezionario meditato,
EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.