Iertarea și milostivirea divină
pr. Isidor Chinez (17 septembrie 2023)
Lecturi biblice: Ben Sirah 27,30-28,7; Romani 14,7-9; Evanghelia Matei 18,21-35; lecturi biblice
Omilie
Iertarea și milostivirea divină sunt în centrul învățăturii Liturgiei Cuvântului de astăzi. Prima lectura leagă iertarea lui Dumnezeu de iertarea frăţească, făcând să depindă pe a două de prima: „iartă-i aproapelui tău nedreptatea şi atunci când te vei ruga păcatele îţi vor fi dezlegate!” (Sir 28,2). În Evanghelie este învățătura lui Isus despre iertare, sub forma unei parabole a slujitorului fără milă: „tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă” (Mt 18,35). A doua lectură prezintă viața creștinilor după moartea și învierea Domnului. A murit pe cruce pentru noi și păcatele noastre, dar a înviat pentru a ne mântui: căci „dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Aşadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem” (Rom 14,8). Să iertăm și vom fi purtați în milostivirea divină!
Tema liturgiei de astăzi este indicată de prima lectură (Sir 27,30-28,7): „iartă-i aproapelui tău nedreptatea şi atunci când te vei ruga păcatele îţi vor fi dezlegate!” (v. 2). Amintește faptul că Dumnezeu vrea iertare; nu ascultă pe cei care țin la răzbunare și practică ura: „Ranchiuna şi mânia sunt lucruri abominabile, iar omul păcătos este stăpânit de ele. Cel care se răzbună va afla răzbunare din partea Domnului şi el, care ţine cont, va ţine cont de păcatele lui” (Sir 27,30-28,1). Trebuie să învingem setea răzbunării, trebuie să iertăm pentru a obține iertarea Domnului. Ascultarea de Dumnezeu se manifestă mai ales prin iertare. Aceasta este exigența fundamentală a alianței dintre Dumnezeu și Israel. Domnul iartă cu condiția ca omul să fie dispus să ierte. Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament, educă poporul să măsoare reacțiile, apoi să nu se răzbune și, în cele din urmă, să-i fie milă pentru ca să obțină milostivirea lui Dumnezeu. Răzbunarea este reacția spontană a omului jignit, dar creștinul trebuie să se elibereze prin harul Domnului. Să arătăm milostivire față de semenii noștri. Nu poți cere simultan iertare pentru tine și răzbunare pentru ceilalți… A păstra mânie față de alții și a cere blândețe pentru sine este o contradicție. În invitația de a accepta ofensele Ben Sirah ajunge la Noul Testament: trebuie să așteptăm ca Isus să descopere iertarea gratuită care ajunge chiar și la dușmani.
Psalmul responsorial evidențiază că milostivirea lui Dumnezeu nu admite condiții: „El îţi iartă toate nelegiuirile […] te încununează cu îndurare şi dragoste. […]. El nu dojeneşte la nesfârşit, nici nu poartă pe veci mânie. El nu face după greşelile noastre, nici nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre” (Ps 102[103],3-4.9-10). Vestea bună care parcurge Biblia este tocmai că „Domnul este îndurător şi milostiv, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare”, citim în cartea Exodului (Ex 34,6). Este revelația și încrederea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Moise despre sine.
În a doua lectură (Rom 14,7-9) ni se oferă cheia înțelegerii iertării creștine: „dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim” (v. 8). Ceea ce contează nu este viața fizică, cu tot ce presupune ea, ci a fi alături de Isus și să ne împărtășim din viață nouă, aceea a iubirii. Sfântul Paul propune un principiul de bază care trebuie să întemeieze orice pluralism sau diversitate de vederi: acționând întotdeauna nu pentru sine, ci pentru Domnul – „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” (v. 7). Dacă trăim așa, varietatea nu va duce la diviziuni, ci va îmbogăți comunitatea. Roma este împărțită în două: cei slabi și cei puternici, cei care trec prin practici ascetice, de la abstinență la mâncare și băutură din motive de puritate sau vegetarianism și cei ce nu o fac. Paul nu condamnă alegerea nici a unuia, nici a celuilalt, dar dezaprobă litigiile care derivă din ea și mai presus de toate uitarea la care conduce. Este referirea la Cristos. Creștin este cineva care trăiește pentru alții urmând exemplul celui care îi dă numele. Isus este ales ca Domnul său și caută să-i calce pe urmele în viața prezentă. Cristos „absoarbe” în totalitate viața creștinului care încearcă, deși nu reușește niciodată să reia calea morții și a învierii sale, dar încearcă… La sfârșit se va vedea... Prin urmare, frecările care apar între ei, dacă sunt cu adevărat urmașii Domnului, nu pot avea nicio motivare sau justificare. Este un loc sigur ce ne eliberează de preconcepții și judecăți: este crucea lui Cristos!
În Evanghelia după Matei (Mt 18,21-35) continuă discursul lui Isus despre viața comunității [sau „eclezial”] încheindu-se cu învățătura asupra iertării. Dumnezeu ne învață și dă un exemplu că să iertăm mereu, fără a ține calcule: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” (v. 21). Înainte de Moise, răzbunarea domina relațiile sociale: Cain este răzbunat de șapte ori (cf. Gen 4,14) și Lameh de șaptezeci și șapte de ori (cf. Gen 4,24). Cu Legea de pe Sinai [în ebraică Torah], Moise stabilește legea „talionului”, trecând astfel la o relație unul la unul: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” (Ex 21,24; Lev 24,20) care devine astfel un nivel sau piatră de hotar pentru civilizaţii.
Pe tema iertării se relatează parabola slujitorului fără milă. Această parabolă a fost poate inițial autonomă însă Matei a făcut-o să ilustreze unui principiul căruia trebuie să iertăm întotdeauna. Luată în sine, parabola nu se referă însă în mod direct la iertare, ci la împărăția lui Dumnezeu și la relațiile care se stabilesc în interiorul său. Fundalul este cel al unei societăți profund nedrepte în care există un decalaj uriaș între câțiva oameni bogați și o masă de săraci. Din această perspectivă parabola vrea să spună că Dumnezeu nu acceptă această situație, că nu este compatibilă cu împărăția Domnului așa cum a fost anunțată de Isus. De aceea cere ca credincioșii să se angajeze pentru o societate mai dreaptă și solidară: e anticiparea împărăției lui Dumnezeu. Trebuie să iertăm pe cei care ne ofensează așa cum Domnul ne iartă pe fiecare dintre noi. Este conștiința că iertarea nu este doar un act pe care suntem chemați să-l facem de nenumărate ori, dar este un mod nou de a fi ce trebuie să ne implice întreaga viață, de zi de zi, pe toată durata existenței noastre. E o dimensiune „religioasă”, în sensul deplin al termenului pentru că exprimă comuniunea noastră cu Dumnezeu, a cărui iubire ne transformă: „A ierta nu înseamnă a ignora, ci a transforma: adică Dumnezeu trebuie să intre în această lume și să se opună oceanului nedreptății cu un ocean mai mare al binelui și al iubirii” (Benedict al XVI-lea, 24 iulie 2005).
Dumnezeu nu așteaptă ca noi să-i iertăm pe cei care ne ofensează pentru a ne oferi iertare, dar iertarea lui este aceea care ne dă forța de a ierta. Iertând intrăm în logica lui Dumnezeu și, făcând aceasta, anticipăm venirea împărăției lui. Nu e suficient să-i iertăm pe cei care ne-o cer. Fără iertare necondiționată este imposibil să creem acel nou țesut de raporturi care caracterizează o lume dreaptă și solidară. Ceea ce contează nu este ofensa primită, dar posibilitatea de a-l implica chiar și pe cel care greșește într-un proces global de reconciliere și fraternitate. Acesta este adevăratul sens al iertării!
Isus
ne cere să iertăm mereu, ne pune în contact cu milostivirea nemăsurată a lui
Dumnezeu, cu atitudinea sa cu adevărat inexplicabilă față de cel păcătos.
Meschinăria noastră iese la iveală de fiecare dată când nu suntem dispuși să iertăm
„micile noastre datorii” pe care ceilalți ni le datorează. Domnul ne cere să
facem din iertare o piatra de temelie a existenței noastre zilnice, care să ne
inspiră comportamente noi, neașteptate. Pot ierta numai cei care au avut o experiență
de a fi iertați… Să iertăm și noi!
Bibliografia [anul A]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Anno Liturgico A Archivi - (commentivangelodomenica.it); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1998; Brèthes Ch., Feuillets liturgiques. Année A, MédiasPaul & Éditions Paulines, 1987; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M., http://www.donmarcoceccarelli.it; Comastri A., Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A, Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Cortesi A., https://alessandrocortesi2012.wordpress.com; Dehoniani Andria, https://dehonianiandria.it/category/liturgia-domenicale/; https://dehonianiandria.it/lectio/; Doglio C., https://www.qumran2.net; Dumea C., www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Gobbin M., Omelie per un anno. Anno A, vol. 1, Elledici, Torino 2003; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; don Marco Ceccarelli – Omelie; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Manicardi L., https://www.monasterodibose.it; Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano C. F., http://www.monasterodiruviano.it; Predici și omilii, https://www.elledici.org; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu