Speranța Domnului: să aducă roade
pr. Isidor Chinez (8 octombrie 2023)
Lecturi biblice: Isaia 5,1-7; Filipeni 4,6-9; Evanghelia Matei 21,33-43; lecturi biblice
Omilie
Tema lecturilor este cea a viei – imaginea comunității israelite și simbol al împărăției lui Dumnezeu, pentru Isus. Vița împreună cu măslinul este semnul binecuvântării mesianice. Israelul este ca o vie pe care Domnul a sădit-o, a protejat-o și a apărat-o de intemperii. De aceea trebuie să răspundă grijii pe care i-o dăduse Dumnezeu. Sensul învățăturii este clar: Israel este pentru Domnul ca o vie aleasă, îngrijită de el cu toate atențiile, dar dezamăgește așteptările „viticultorului” ce este nevoit să renunțe abandonându-și via. Dumnezeu este înșelat în așteptări de acțiunile noastre. Liturgia de astăzi ne oferă o descriere a modului în care acţionează Domnul în această situaţie: nu-și pierde credința în poporul său și nici în posibilitatea ca ei să poată administra via. Dumnezeu îi înlocuiește pe cei care au vrut să-și însușească via. În parabola lui Isus este adăugat un detaliu de o importanță însemnată: via este dăruită „altora” [alte națiuni, păgânii] după ce a fost respins în mod straniu de primii destinatarii, evreii. Este dură parabola: „împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” (Mt 21,43). Via Domnului este Biserica: ei i-a fost încredințat misiunea de a duce tuturor popoarelor vestea bună a mântuirii. Dumnezeu ne hrănește cu Cuvântul și cu Trupul și Sângele său și are grijă de noi, apoi ne trimite în lume pentru a-i face pe toți să „guste” din roadele mântuirii.
În lectura întâia (Is 5,1-7), profetul Isaia [care a trăit în secolul al VIII-lea î.C.] relatează un cântec nupțial sub forma unei metafore în care profetul însuși se compară cu „prietenul mirelui”. Este prezentată relația dintre Dumnezeu și poporul său cu imaginea raportului dintre un viticultor și via sa, care la rândul său este o imagine a relației dintre mire și mireasă. Domnul își iubește poporul așa cum mirele își iubește mireasa și îi umple cu darurile sale. Acest poem este o capodopera: „Vreau să cânt o cântare de dragoste pentru iubitul meu. Iubitul meu avea o vie pe un deal mănos. A săpat-o, a curăţat-o de pietre şi a plantat viţă aleasă, a construit un turn în mijlocul ei şi a pus un teasc în ea, a aşteptat să facă struguri, dar a făcut aguridă” (v. 1-2). Despre așteptările Domnului vorbește profetul dezamăgit. Poporul este necredincios și, prin urmare, aduce pedeapsa severă asupra sa. Contrastul dintre grija iubitoare și fructul rău al viei spune despre relația dintre Dumnezeu și Israel. Domnul alege poporul său preferat, pe Israel, îl iubește și îl umple cu daruri, însă nu răsplătește iubirea cu dreptate ci cu răutate. Pedeapsa lui Israel este ultima încercare a Domnului pentru a obține convertirea. Alegerea nu înseamnă privilegiu, ci responsabilitate. Într-o zi se va ridica „adevărata viață”: „Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul” (In 15,1), care va spăla inimile cu vinul sângelui său: „Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Ap 7,14). Oamenii au fost răscumpărați și îi va face să intre în sala de nuntă (cf. Mt 22,11). Dumnezeu nu este indiferent la istorie: se îngrijește de om, așa cum un viticultor îi pasă de via sa și speră să dea roade.
În a doua lectură (Fil 4,6-9) sunt purtate aceste roade. Paul îi îndeamnă pe filipeni să accepte „cele adevărate, cele demne, cele drepte, cele curate, cele plăcute, cele vrednice de laudă, ce e virtute, ce-i de laudă” (v. 8). Acesta este un program de viață: este pentru fiecare ființă umană. Doar cei care fac aceste fructe intră în împărăția lui Dumnezeu, indiferent de popor sau religie. După ce le-a indicat comunității din Filipi felul de a gândi și comportamentele pe care trebuie să le aibă ca urmași ai lui Isus, apostolul le oferă ca model de imitat: „ceea ce aţi învăţat şi primit, ce aţi auzit şi văzut la mine, aceea să puneţi în practică!” (v. 9). Spune: „Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos” (1Cor 11,1). Este ultimul sfat pe care Paul, aproape de moarte, îl dă filipenilor nu ca încurajări de lucruri îndemânatice, ci din perspectiva misionară a vocației lor: într-o lume a vicleniei și a profitorilor, poporul lui Dumnezeu este chemat să fie un semn al „păcii Domnului” – „iar pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile şi gândurile voastre în Cristos Isus” (v. 7) – și să-și mărturisească cu propria viața pe „Domnul păcii” (cf. v. 9). Creștinul trebuie să-și îndrepte mintea la lucrările lui Dumnezeu.
Parabola viticultorilor ucigași este relatată de toate cele trei evanghelii sinoptice (Mc 12,1-12; Lc 20,1-8; Mt 21,33-43). Evanghelia după Matei face parte dintr-o trilogie de parabole: a celor doi fii trimiși în vie (Mt 21,28-32) – de duminica trecută, a viticultorilor asasini (Mt 21,33-43) şi a ospăţului de nuntă (Mt 22,1-14) – de duminica următoare. Parabola de astăzi stă în centrul. Un „stăpân” a plantat o vie și a dat-o unor arendași care plănuiseră să se pună moștenitorul pământul. Ei îi elimină mai întâi pe servitorii trimiși să culeagă via. În cele din urmă îl ucid pe fiul stăpânului, dar nu țin cont de reacția proprietarului! Comunitatea primară, mai târziu, a transformat această parabolă într-o alegorie a istoriei mântuirii: „aşadar, când va veni stăpânul viei, ce le va face acelor viticultori?” (v. 40). Dumnezeu trimite profeți care sunt uciși; apoi îi trimite pe apostolii Domnului. Parabola explică motivele și consecințele morții lui Cristos, care este adevărul „pietrei unghiulare” în noua comunitate sau Biserică: „împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” (Mt 21,43). Parabola, rostită în incinta templului, se adresează mai marilor preoților și responsabili religioși.
Domnul preia tema biblică a viei ca simbol al alegerii lui Israel ca popor al lui Dumnezeu. Viticoltorii sunt conducătorii care reprezintă tot poporul. Sunt condamnați pentru că se consideră aleși, privilegiați, dar nu sunt la înălțimea responsabilitații lor, ba chiar îi elimină pe cei care le amintesc îndatoririle lor. Isus descrie dinainte tragedia poporului evreu care îl resping pe Mesia confruntându-se cu un destin dureros. Primii creștini au interpretat parabola cu referire la moartea și învierea Domnului: datorită morții sale pe cruce, ca „piatra” respinsă de zidari care însă, în forța învierii sale, a devenit „piatră unghiulară”, adică fundamentul unui nou edificiu spiritual: este comunitatea discipolilor săi. Mai mult, pentru primii creștini, privilegiul alegerii, pierdut de poporul evreu, este transferat Bisericii, noului popor al lui Dumnezeu, adunat de Isus cel înviat. Domnul adună discipolii și le încredințează misiunea de a vesti împreună cu el venirea „împărăției” lui Dumnezeu. Pentru el, „împărăția” Domnului este deschisă tuturor, fără privilegii sau excluderi, și se intră în ea nu pentru că aparține unui popor sau unei Biserici, ci pentru că aduce roadele pe care Dumnezeu le așteaptă de la fiecare ființă umană.
Această parabolă continuă, adâncește în ciocnirea dintre Isus și conducătorii evrei. Isaia acuză Israelul că nu aduce roadele așteptate de Dumnezeu. Evanghelistul Matei îi acuză doar pe conducătorii cărora Domnul le încredințase poporul: noul popor al lui Dumnezeu va fi încredințat „altora”, care aduce roade bune și îmbelșugate de mântuire pentru toate popoarelor. Isus vrea mântuirea omului, motiv pentru care îi înlocuiește pe slujitorii nevrednici cu alți lucrători, dar nu distruge via.
Câte roade vor fi „predate” Domnului?!
Bibliografia [anul A]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Anno Liturgico A Archivi - (commentivangelodomenica.it); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1998; Brèthes Ch., Feuillets liturgiques. Année A, MédiasPaul & Éditions Paulines, 1987; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M., http://www.donmarcoceccarelli.it; Comastri A., Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A, Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Cortesi A., https://alessandrocortesi2012.wordpress.com; Dehoniani Andria, https://dehonianiandria.it/category/liturgia-domenicale/; https://dehonianiandria.it/lectio/; Doglio C., https://www.qumran2.net; Dumea C., www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Gobbin M., Omelie per un anno. Anno A, vol. 1, Elledici, Torino 2003; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; don Marco Ceccarelli – Omelie; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Manicardi L., https://www.monasterodibose.it; Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano C. F., http://www.monasterodiruviano.it; Predici și omilii, https://www.elledici.org; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu