I - Advent: miercuri, 5 decembrie 2012 (Mt 15,29-37)

Fragmentul evanghelic din Matei ne însoţeşte din nou cu Isus care se întoarce în Galileea şi se suie pe munte. În tradiţia biblică muntele reprezintă locul întâlnirii cu Dumnezeu. Isus – notează evanghelistul – se opri ca şi cum s-ar ridica pe sine însuşi şi toată opera sa la familiaritatea cu Tatăl său. E uşor să ne imaginăm pe Isus încă o dată cufundat în rugăciune. În rest, de la întâlnirea cu Tatăl se ridică toată opera sa de iubire, de compasiune, de vindecare şi de mântuire. Acel locul de rugăciune devine ca un sanctuar la ai cărui bolnavi, săraci, şchiopi vin ca să fie vindecaţi. Evanghelistul notează că Isus îi vindeca şi le adresa tuturora cuvintele sale. Pentru trei zile continuă să-l asculte. Ce deosebire este între distracţia noastră pentru Cuvântul lui Dumnezeu! La terminarea acestor trei zile – scrie Matei – Isus simţea o compasiune pentru mulţime. După ce a hrănit inimile lor cu pâinea Cuvântului voia să-i hrănească şi cu pâine materială. Isus are în inimă sa toată persoana, are grijă de toată viaţa noastră întreagă.

Ucenicii sunt insensibili faţă de situaţie. Când Isus cere ajutor, ei nu ştiu altceva decât să propună obişnuita resemnare. În fapt şi noi am fi răspuns ca ei. „De unde să luăm în pustiu atâtea pâini încât să se hrănească atâta mulţime?” Isus, care nu se resemnează, face să i se aducă cele şapte pâini şi câţiva peşti şi le înmulţeşte pentru toţi. Este un miracol care se naşte din iubire.

Să ne lăsăm prinşi de această iubire şi vom participa la acest miracol. (V. Paglia; trad. I. Chinez).    

Ridicaţi-vă fruntea

Ninna Nanna a Gesù Bambino

I – ADVENT: marţi, 4 decembrie 2012 (Lc 10,21-24)

Evanghelia ne prezintă pe Isus în rugăciune. Este o invitaţie şi pentru noi ca să fim oameni şi femei în rugăciune. În realitate, rugăciunea pune pe credincios într-o condiţie de aşteptare, aşteptarea Răscumpărătorului. Notează evanghelistul că a tresăltat de bucurie în Duhul Sfânt. Marea bucurie a lui Isus nu se naşte dintr-o exultaţie psihologică momentană, dar din Duhul Sfânt care modelează inima şi o duce spre Tatăl.

E un moment solemn: Isus se îndreaptă spre Tatăl care este creatorul cerului şi pământului. Isus uneşte cu sensul familiarităţii spre Tatăl cu acela al măreţiei Creatorului. Acesta este Dumnezeul nostru: Tatăl şi Creatorul. Îi mulţumeşte pentru că acest Părinte a ales să reveleze misterul mântuirii celor mici, ascundându-le înţelepţilor de pe faţa pământului. Este un comportament care nu respectă logica umană. Dumnezeu îi alege pe cei mici şi pe cei săraci ca predilecţi al săi. Isus care totul a primit de la Tatăl, la rândul său manifestă misterul ascuns de veacuri celor mici şi săraci. Şi el însuşi se face mic, născându-se într-o iesle. În toate paginile evangheliei apare această preferinţă pentru cei mici. Acesta este motivul fericirii. Nu sunt fericiţi pentru că sunt săraci, dar pentru că Domnul i-a ales ca primii săi prieteni. Ei văd că Isus să apropiat de ei şi devine slab şi sărman până la a muri pe cruce. Văzând cum Isus îi iubeşte, ei îi văd pe Dumnezeu însuşi şi înţeleg până la ce punct sunt iubiţi de el. Mulţi profiţi au vrut să-l vadă pe Isus, să-i asculte cuvintele, dar nu au avut ocazia. Noi, ucenicii, cei săracii, am avut ocazia. Să nu o irosim! (V. Paglia; trad. I. Chinez).

Colindă

I – ADVENT: luni - 3 decembrie 2012 (Mt 8, 5-11)

Fragmentui evanghelic de luni din Advent ne prezintă un centurion roman care se apropie de Isus pentru a-i cere vindecarea unui servitor al său. Putem spune că acest soldat roman este un exemplu pentru noi cum se merge la Domnul, cum se trăieşte această aşteprare. Este un om adult, neobişnuit cu cultul şi cu tradiţile lui Israel; mai presus de toate este un ocupant militar. Cu toate aceste motive ar trebui să-l împedice de a se adresa unui evreu ca să-i ceară ajutor. Însă are un servitor bolnav. Pentru aceasta se îndreaptă spre Isus şi neştiind bine nici măcar cum să-i prezinte cazul. Însă ştie că este suficient a pune un pic din propria inimă în mâinile tânărului profet pentru a fi ascultat. În realitate, Isus citeşte în inima centorionului, cu vie emoţie, îi răspunde îndată că va merge la casa sa pentru a-i vindeca pe servitorul său. În acest punct poate am profitat de o generozitatea atât de gratuită. Acel centurion, în schimb, se jenează şi mai tare: se găseşte în faţa cu sine însuşi, la o judecată cu sine însuşi, şi spune că nu e vrednic ca Învăţătorul să treacă pe la el. Dovedeşte ruşine în faţa unui om aşa de bun. Şi pronunţă acele cuvinte splendide pe care noi şi astăzi le repetăm: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va vindeca slujitorul meu!”

Servitorul centurionului, într-adevăr, se vindecă la cuvântul lui Isus. Dar şi omul adult se vindecă după întâlnirea sa cu Maestrul: a descoperit că este un nevrednic, iar la descoperit pe cel care îl înţelege în profunzine; a văzut cum interesul pentru alţii poate să transforme în manieră surpinzătoare viaţa sa. Cu aceste atitudini vom fi cu Domnul. (V. Paglia; trad. pr. I. Chinez).

Coroana de Advent

 ORIGINEA COROANEI DE ADVENT

Lumina, căldura, viaţa pe care le dorim nu provin de la soare, aşa cum vedem în riturile precreştine legate de solstiţiul de iarnă, ci de la Cristos; vrem să celebrăm victoria lui Cristos asupra întunericului şi a morţii. Originea acestei tradiţii este recentă şi se inserează bine în climatul de iarnă şi în dorinţa sosirii luminii.

         

Coroana de Advent este o tradiţie născută în sec. XIX în Hamburg. În acest oraş erau mulţi copii orfani care nu aveau o casă, trăiau cerşind şi dormind pe străzi. Unii deveneau mici delincvenţi şi ajungeau în închisoare. Un tânăr pastor evanghelic Johann Heinrich Wichern (1808-1881) a cumpărat o casă mare în Hamburg, a restructurat-o şi a început să adune copiii de pe stradă, să le dea un acoperiş şi ceva de mâncare. Anul 1883 poate fi considerat anul întemeierii casei numite „Rauhe Haus”. El i-a învăţat pe acei copii o meserie: unii au devenit cizmari, alţii pictori, grădinari, croitori... şi în felul acesta au încetat de a mai cerşi învăţând să-şi câştige singuri viaţa.

         

În fiecare an, în timpul Adventului, tânărul pastor Wichern organiza un moment de rugăciune. În Adventul anului 1838 vrând să facă mai frumos acest timp pentru oaspeţii săi, s-a gândit ca fiecare copil să aprindă, începând cu 1 decembrie,în timpul momentelor de rugăciune, câte o lumânare colorată. Din 1840 în fiecare an avea loc în această casă o scurtă ceremonie religioasă: pastorul şi copiii se adunau în dormitor, Wichern povestea ceva despre Advent şi Crăciun şi se cântau multe cântece. Deoarece în fiecare zi se aprindea câte o lumânare, acel moment s-a numit Kerzendacht (celebrarea lumânărilor). Un prieten de al pastorului a pregătit un cerc de lemn pe care s-au aşezat lumânările, aşa încât să pară o mare „coroană de lumină”, Lichterkranz. Se ajungea la Crăciun cu toate cele 24 de lumânări aprinse.

         

Deoarece le plăcea foarte mult, începând cu 1851 chiar copiii au început să ornamenteze coroana cu ramuri de brad ca semn al vieţii.

         

Multe persoane au găsit coroana de advent atât de frumoasă, încât au vrut să aibă chiar în casa lor ceea ce se numea Coroana de lumină. În felul acesta uzanţa aceasta a ieşit din acel ambient şi s-a răspândit mai ales în familii.

         

Dar cine avea în casă un loc atât de mare ca să atârne o coroană de Advent pe care să stea 24 de lumânări? Astfel s-a micşorat numărul lumânărilor ajungându-se doar la patru, după cele patru duminici ale Adventului: trei de culoare violet şi una de culoare roşie.

         

Acest obicei s-a răspândit repede în familiile evanghelice din întreaga Germanie, dar în scurt timp s-a răspândit în lumea anglo-saxonă şi apoi în Franţa. Fiind considerată la origine o tradiţie protestantă, la început a fost privită cu suspiciune în lumea catolică.

         

După primul război mondial ea a primit un nou impuls şi a intrat şi în casele catolicilor. În 1925 coroana de advent, în forma sa actuală şi-a făcut apariţia într-o biserică catolică din Koln iar în 1930 la Munchen. Prin 1935, în Austria, a început să se binecuvânteze coroanele de advent pentru casele particulare.

         

Astăzi acest obicei are o mare răspândire, complice fiind şi supermarketurile care pun la dispoziţie coroane de Advent deja confecţionate, de toate tipurile, pentru toate gusturile, la toate preţurile.

FOLOSIREA COROANEI DE ADVENT

Coroana de Advent are o funcţie religioasă: vesteşte apropierea Crăciunului mai ales copiilor, ne pregăteşte pentru Crăciun, trezeşte rugăciunea comună, arată că Isus este adevărata lumină care învinge întunericul şi răul.

Consumismul modern a pus stăpânire pe acest obicei, a confecţionat tot felul de forme de atârnat pe uşile de la intrare în locuinţe, a făcut din ea un motiv ornamental de Crăciun care se găseşte nu doar în case ori biserici, ci şi în magazine, în pieţe, la concerte.