Sunt Cel ce sunt

Sunt Pâinea vieţii ce-am venit să vă ridic din moarte,
Sunt Bob zdrobit şi măcinat; sunt Cel venit să poarte.
Sunt Trupul frânt şi închinat, sunt Jertfa din altare.
Sunt sânge scurs pentru păcat, sunt Miel pentru iertare.
Mâncaţi copii, Mi-e trupul tot ospăt de pomenire,
Beţi vinul roş’, ca-n sânge sfânt e sat pentr-omenire.
Mâncaţi şi beţi, din răni ce mor, luaţi viaţa pentru viaţa;
Din Leul mort, în stup cuprins, gustaţi şi luaţi dulceata.
M-am coborât din cer la voi în dar şi-n oferire,
Mâncaţi şi beţi, primiţi şi luaţi, sunt pentru ispăşire.
Veniti cu toţi, sunt din destul, e loc pentru oricine.
Eu chem şi-aştept, iubeşc şi plâng, Mă frâng şi pentru tine.
Nu vreau să pierd, vreau să întorc, sunt pentru mântuire,
Sunt Staul pentru cel pierdut, sunt Uşa de iubire.
Mi-e trupul frânt ca să întraţi şi-s stors pentru spălare.
Sunt şi Păstor, sunt şi Cuvant, sunt pentru închinare.
Din veşnicia fără timp, M-am rupt pentr-o clipită
Şi-am coborât din infinit în lumea cea finita.
Sunt totuşi Eu, sunt necuprins, sunt Dumnezeu prin Sine,
De nu veniţi, rămân şi sunt; pieri-veţi în ruşine.
                                                                       
                                                                            1985
(Ioan Alexandru)

Ioan Alexandru - Ultimile mărturii

Cred că Ioan Alexandru a devenit martorul autentic al lui Cristos oferindu-şi viaţa fără rezerve mărturisirii Logosu-lui  şi suferind la numai 54 de ani acea comoţie cerebrală chiar în timpul predicii rostită în faţa microfonului de care s-a agăţat în cădere murmurând ultimile cuvinte unui public arădean uluit de scena la care asista. Era într-un turneu de evanghelizare prin diferite oraşe acompaniat de cosmonautul american Charles Duke. Vestea atacului cerebral  suferit la Casa de Cultură din Arad a venit ca o lovitură pentru mine. Refuzam să cred. Am primit-o printr-un telefon de la Andy H., un prieten american. Ne-am îmbarcat în primul tren şi am plecat spre Arad. Când am ajuns Ioan era deja la Spital şi se pregătea plecarea lui într-un spital din Ungaria pentru o intervenţie chirurgicală. A plecat însoţit de Ioachim, fiul său ramas în ţară la aceea vreme, într-un elicopter militar. De acolo a fost dus la Bonn unde  era deja o parte din familia sa având parte de o îngrijire buna în timpul anilor grei  petrecuţi in Germania. L-am vizitat de doua ori la Bonn, pe patul de suferinţă. Era lucid, conştient de suferinţa pe care o purta dar totuşi liniştit şi resemnat, dispus pentru un cuvânt de îmbărbătare. A spus atunci că  "dacă suferinţa nu are nici un sens atunci este o bestialitate greu de suportat".

Ioan ştia însă că Dumnezeu nu este străin de suferinţă, mai mult ştia că Dumnezeu  suferă împreună cu el şi dă un sens acestei suferinţe prin jertfa de pe cruce a Fiului său. Dorea nespus să mai ajungă în ţară. Era imobilizat într-un pat. Am povestit despre cunoscuţi comuni şi ne-am rugat împreună. La plecare l-am sărutat pe frunte şi ca  replica mi-a cerut obrazul să mi-l sărute. M-a ţinut strâns de mână parcă în dorinţa de a nu pleca spunându-mi: "Dumnezeu te-a adus aici să mă mângâi, eşti un sol de la Dumnezeu". A fost ultima mea întrevedere. I-am mai trimis o scrisoare după alegerile din 1996 printr-un fost student de la  Filologie  pe atunci proaspăt deputat din partea PNŢCD care avea drum spre Bonn.  De atunci nu am mai primit nici un semnal despre poet însă aveam convingerea că rugăciunile din cuptorul de foc al suferinţei ridicate de Ioan Alexandru  din cămăruţa unde şedea la Bonn aduc binecuvântarea şi mângâierea pe care o îngăduie Dumnezeu celor ce-l slujesc.

Apoi  a venit vestea vestea morţii sale pe data de 16 septembrie 2000. Mi s-a spus că a fost găsit cu capul pe biroul sau unde se afla în lucru la un imn dedicat învierii. Ioan Alexandru a trecut de vama morţii iar trupul său a ajuns în sfârşit în ţară într-un sicriu sigilat. L-am întâmpinat la miezul noapţii la biserica Sf. Gheorghe cel Nou. Aici ne întâlneam adesea cu ani în urma împreună cu  grupul "Pro Vita" sau de priveghi la mormântul lui Brâncoveanu. Am venit cu flori de busuioc. Ştiam că busuiocul era o floare nepreţuită pentru Ioan. În casa unde a locuit în Bucureşti balconul unde adesea lucra era plin de flori de busuioc, amirosind în toată locuinţa. A fost o noapte de veghe şi rugaciune împreună cu parintele Constantin Galeriu, familia îndoliată şi câţiva cunoscuţi. S-au mai ţinut câteva servicii funerare în zilele urmatoare apoi după îndelungi desbateri s-a decis să fie înmormantat la Mănăstirii Nicula aproape de satul său natal Topa Mică. Cu secole în urmă de la această mănăstire au pornit în toată ţara icoanele pictate pe sticlă cu mântuitorul din a cărui rană din coastă creşte viţa de vie cu rodul său care este sângele Domnului ce hraneşte euharistic lumea. Tot aici vine suflarea românească în pelerinaj de sărbători pentru a se închina cu evlavie pruncului sfânt ţinut cu candoare în braţele materne ale maicii sale. Cred că Ioan a fost primit de Domnul în împărăţia sa ca un prinţ al pruncilor şi inocenţilor pentru a căror cauză sfântă s-a luptat cu ori ce risc. Ioan Alexandru a trecut sub ţară la trainica temelie a Bisericii mileniului trei consolidată de înaintaşii credinţei începând cu apostolii, martirii şi mărturisitorii lui Cristos meşterul şi ziditorul ei.

Parintele Constantin Galeriu avea să citească peste câţiva ani de la plecarea lui Ioan din această lume,  la o comemorare a poetului printre ultimile mărturii lăsate de Ioan pe o scrisoare scrisa de mâna sa. Era un dialog peste moarte şi timp cu mama sa,  căreia-i prezenta martirii români  care veneau să aducă închinare mântuitorului şi în cele din urmă pe însuşi Isus Cristos cel înviat.

"…Domnul Isus Cristos a venit şi el aici la mormântul tău, să vezi cine este mântuitorul tău, maică, cine-ţi ia moartea şi păcatul. Ai crezut aducând atâţia oamneni aici că ei te mântuie, dar ei aşteaptă să fie mântuiţi de Isus Cristos ca şi tine. Scumpă mamă, alături este Isus Cristos înviat din morţi, cuprins într-o lumină extraordinară care învăluie pamântul şi ne cuprinde pe noi toţi... O scumpă mamă acum că ţi-am adus lumina învierii la mormânt te las pentru o vreme pe întuneric. O să te descurci, dacă nu, strigă-mă şi am să vin să te ajut. Rămâi cu bine scumpă mamă, lumina învierii lui Isus Cristos să-ţi ţină de urât şi de cald în această peşteră întunecată şi rece, rămâi cu bine. Soli Deo Gloria, Aleluia, Aleluia. Amin". 

Doresc ca faptele şi învăţătura lui Ioan Alexandru redate pe acest blog să fie o transparenţă prin care  Duhul Sfânt să lumineze icoana Celui pe care Ioan l-a slujit şi  iubit cu toată făptura sa şi care la inspirat în scurta dar incandescenta sa vieţuire pe acest pământ: Isus Cristos biruitorul morţii.

(Silviu Despa, http://renasterea.wordpress.com/2007/10/24/ultimile-marturii/).

Alocuţiunea papei (05.02.2012)

Iubiţi fraţi surori! Evanghelia acestei duminici ni-l prezintă pe Isus care îi vindecă pe cei bolnavi: mai întâi soacra lui Simon Petru, ce zăcea la pat având febră iar El, luând-o de mână, o însănătoşeşte şi o face să se ridice; apoi toţi bolnavii din Cafarnaum, încercaţi în trup, în minte şi în spirit, iar El „a vindecat pe mulţi… şi a alungat mulţi diavoli” (Mc 1,34). Cei patru evanghelişti sunt de comun acord în a da mărturie că eliberarea de boală şi infirmitate de orice fel constituie, împreună cu predicarea, principala activitate a lui Isus în viaţa sa publică. De fapt, bolile sunt un semn al acţiunii Celui rău în lume şi în om, în timp ce vindecările demonstrează că Împărăţia lui Dumnezeu, Dumnezeu însuşi, este aproape. Isus Cristos a venit pentru a învinge Răul de la rădăcină, iar vindecările sunt o anticipare a victoriei sale, obţinută prin Moartea şi Învierea sa.

Într-o zi Isus a spus: „Nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci bolnavii” (Mc 2,17). În acea circumstanţă se referea la cei păcătoşi, pe care El a venit să-i cheme şi să-i mântuiască. Rămâne, însă, adevărat că boala este o condiţie tipic umană, în care experimentăm cu tărie că nu suntem auto-suficienţi, ci avem nevoie de ceilalţi. În acest sens am putea spune, printr-un paradox, că boala poate fi un moment mântuitor în care se poate experimenta atenţia celorlalţi şi oferi atenţie altora! Cu toate acestea, ea este, de asemenea, întotdeauna o încercare care poate deveni chiar lungă şi dificilă. Atunci când vindecarea nu vine, iar suferinţele se prelungesc, putem rămâne ca zdrobiţi, izolaţi, şi atunci existenţa noastră devine deprimată şi se dezumanizează. Cum trebuie să reacţionăm la acest atac al Răului? Cu siguranţă prin tratamentele adecvate - medicina în aceste decenii a făcut paşi giganţi, şi îi suntem recunoscători -, însă Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că există o atitudine decisivă şi fundamentală cu care trebuie să înfruntăm boala şi aceasta este cea a credinţei în Dumnezeu, în bunătatea sa. Acest lucru îl repetă mereu Isus celor pe care îi vindecă: Credinţa ta te-a mântuit (cf. Mc 5,34.36). De aceea în faţa morţii, credinţa poate face posibil ceea ce din punct de vedere uman este imposibil. Aşa cum Isus l-a înfruntat pe Cel rău cu forţa iubirii care îi venea de la Tatăl, tot aşa şi noi putem să înfruntăm şi să învingem încercarea bolii ţinând inima noastră cufundată în iubirea lui Dumnezeu. Cu toţii cunoaştem persoane care au suportat suferinţe teribile, pentru că Dumnezeu le-a dat o seninătate profundă. Mă gândesc la exemplul recent al fericitei Chiara Badano, curmată în floarea tinereţii de un rău fără scăpare: cei care mergeau să o viziteze, primeau de la ea lumină şi încredere! Totuşi, în boală, avem nevoie cu toţii de căldură umană: pentru a mângâia pe cineva bolnav, mai mult decât cuvintele, contează a-i fi alături cu seninătate şi sinceritate.

Dragi prieteni, sâmbătă viitoare, 11 februarie, comemorarea Fericitei Fecioare Maria de la Lourdes, este Ziua Mondială a Bolnavului. Să facem şi noi după exemplul celor din timpul lui Isus: să-i prezentăm în mod spiritual pe toţi cei bolnavi, încrezători că El vrea şi poate să-i vindece. Şi să invocăm mijlocirea Maicii Domnului, mai ales în situaţiile de mai mare suferinţă şi abandon. Marie, Tămăduitoarea bolnavilor, roagă-te pentru noi!  (trad. Pr. Vincenţiu Balint).

Imnul luminii

 

Lumină sfântă-n zorile de zi
Nu-i creatură să n-o vorbeşti de bine
Începi cu roua şi sfârşeşti în vârf
Lăsând o ţâră-n floare după tine

La fiecare-n parte odihneşti
E-un freamăt şi-un fior de bucurie
Frunza-n extaz atinge raza ta
Şi-odată ochiul umbrei o învie

E-un ceas şi-o clipă-n zi şi anotimp
Când cea din urmă poartă e străpunsă
Ţâţâna visului celui mai sfânt
Cu lacrima luminii este unsă

Crinul te-aşteaptă ca pe-un împărat
De-aceea s-a gătit de-mpărăţie
Atât de des stă dealu-n faţa ta
Că s-a ascuns sub viţele de vie

Nemaiputând să-ndure atâtea sărbători
Chemata umbra turmelor să vină
Să-şi lege limba clopotelor lor
De firele de iarbă pe colină

Albina toată noaptea a urzit
În strai de aur să se-mpodobească
Aşteaptă numai să te uiţi la ea
Ca toată truda ei să-nveşnicească

Iar ciocârlia-i dusă în văzduh
Pe-un fir curat de ceară de la grindă
Înfrigurată scapără în cer
Să prindă raza-n braţe să-l aprindă

Iar florile umile pe pământ
N-au cum să-ţi iasă în întâmpinare
Se fac un fel de clinchete covor
Şi zvântă roua sfintelor picioare

(de Ioan Alexandru - din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Aceşti mari poeţi mici”).

Izvor

Izvorului asemeni sunt şi eu
Cutremurat sub stelele de vara
Cu cât e cerul mai fară de vânt
Cu-atât launtrurile mele se-nfioară

Nu dinafară-i zvon ce mă framantă
Nici din adâncuri nici de sus
O umbră s-a desprins din slavă
Icoana ei în mine a apus

Din ce în ce sunt cercuri mai adânci
Şi mai departe horele pe ape
S-a desteptat în mine un izvor
Ce nu-l mai pot cuprinde şi încape.

                                           (de Ioan Alexandru)

V TPA (B): Mântuirea este vizibilă (Mc 1,29-30)

“Toţi te caută!” Învăţătorul mergea prin cetăţi să vestească evanghelia, să poarte speranţa. A merge în mijlocul lumii şi a se lăsa îmbrăţişat de durerea celui care suferă înseamnă a răspândi cuvânt de mângâiere. Ar fi zadarnic a predica, fără a intra în suferinţa omului, aşa de adevărată şi de neliniştitoare. Ar fi inutil a ne gândi că doar cu cuvântul predicat poţi fi înţeles de o lume aşa de complicată şi de departe de cuvintele noastre.

Greu de a fi acceptaţi pentru singurul adevăr vestit dacă acest Cuvânt nu pătrunde viaţa zilnică formată din experienţe, povestiri, evenimente care par comune, uneori plătite scump. Nu rareori se întâlneşte noaptea în vorbirea experienţelor atâtor oameni. Şi foarte mulţi se lasă învinşi de noapte: “Noaptea este lungă şi sunt obosit să mă învârt până dimineaţă” (Iob 7,4), repetă cel care suferă. Mila este sufletul vestirii, numai braţele care îl strâng la piept pe cel chinuit, numai zâmbetul şi mângâierile celor milostivi, numai mărturia fac credibil cuvântul.

Marcu la începutul povestirii sale descrie o zi a lui Isus: rugăciunea sa tăcută, dialogul intens cu Tată, care deschidea şi încheia ziua sa. A purta în fugă evanghelia din sat în sat era sufletul angajării sale, dar Cuvântul său era răspunsul la strigătul disperat care se ridica din inima unei omeniri rănite, strigăt care atunci ca şi astăzi rămâne acelaşi: “Vindecă-ne!”

“Omul nu face oare o muncă grea pe pământ şi zilele sale nu sunt ca le unui mercenar?” (Iob 7,1). Lumea din timpul lui Isus era un lazaret (un spital de boli contagioase), nedreptatea era mai mare şi nu era nici o formă de ajutor social, nici de primire a aceluia care este diferit din cauza condiţiei sale fizice; nu era nici solidaritate, nici milă. A se simţi protejaţi de binecuvântarea divină era singura cale de ieşire, dar se simţea protejat numai cel care nu suferea nici un rău, întrucât cel care era lovit era considerat pedepsit de Dumnezeu. Oricât îl chemau în cauză, Dumnezeu stătea deasupra durerii lor, era cel care îi răsplătea pe cei drepţi şi îi pedepsea pe păcătoşi. Dar vestind faţa milostivă a Tatălui, Cristos “a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre” (Mt 8,17; cf. Is 53,4).

Eliberarea viitoare este vestită de Cuvânt şi celor care îl vestesc. Celor care vor asculta strigătul de durere al celor oprimaţi le este dată responsabilitatea de a face vizibilă mântuirea. A vindeca, a însănătoşi, a întări este materia vestirii, este metoda de comunicare a Adevărului, este anticipare a Împărăţiei. Cel care crede nu poate să-i răspundă lui Dumnezeu doar cu o aprobare intelectuală, nu poate să spună că are credinţă doar cu buzele, dar însuşindu-şi voinţa Tatălui: “Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câştig pe cât mai mulţi” (1Cor 9,19).

Toţi îl caută pe Învăţător şi el se lasă găsit de cel care îl caută. Ucenicul nu înfruntă lumea în mod prezumpțios, nu simte nevoia de a face prozeliţi, dar neliniştea de a vesti tuturor ceea ce a văzut şi a atins, pentru că ştie că oamenii nu pot face altfel decât Isus. Este convins că şi cei care nu îl cunosc îl caută şi au dreptul să-l întâlnească. Ştie că celor care le va fi vestită Evanghelia, le va fi adusă vindecarea.

Pentru a salva omul, pentru a-l convinge cu privire la viitorul său, pentru a-l vindeca de orice rău, Evanghelia este Calea, Adevărul şi Viaţa. “Vai mie, atunci, dacă nu vestesc Evanghelia!” (1Cor 9,16). (don Gennaro Matino).

Omilia Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, 2 februarie 2012

Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea
la celebrarea Vesperelor
în cea de-a XVI-a Zi a Vieţii Consacrate

Iubiţi fraţi şi surori, sărbătoarea Întâmpinării Domnului, 40 de zile după naşterea lui Isus, ni-i arată pe Maria şi Iosif care, în ascultare faţă de Legea mozaică, se îndreaptă spre templul din Ierusalim pentru a oferi copilul, întrucât era primul născut, Domnului şi a-l răscumpăra printr-un sacrificiu (cf. Lc 2,22-24). Este unul dintre cazurile în care timpul liturgic îl oglindeşte pe cel istoric, deoarece astăzi se împlinesc exact 40 de zile de la solemnitatea Naşterii Domnului; tema lui Cristos Lumina, care a caracterizat ciclul sărbătorilor Crăciunului şi a culminat în solemnitatea Epifaniei, este preluată şi extinsă în sărbătoarea de astăzi.

Gestul ritual al părinţilor lui Isus, ce se înfăptuieşte într-un stil de ascundere smerită ce caracterizează Întruparea Fiului lui Dumnezeu, găseşte o singură primire din partea bătrânului Simeon şi a profetesei Ana. Prin inspiraţie divină, ei recunosc în acel copil pe Mesia prevestit de profeţi. În întâlnirea dintre bătrânul Simeon şi Maria, tânără mamă, Vechiul şi Noul Testament se unesc într-un mod minunat în aducere de mulţumire pentru darul Luminii, care a strălucit în întuneric şi i-a împiedicat stăpânirea: Cristos Domnul, lumină pentru luminarea neamurilor şi slava poporului său Israel (cf. Lc 2,32).

În ziua în care Biserica sărbătoreşte prezentarea lui Isus la templu, se celebrează Ziua Vieţii Consacrate. De fapt, episodul evanghelic la care ne referim constituie o imagine semnificativă a dăruirii propriei vieţi de către cei care sunt chemaţi să reprezinte în Biserică şi în lume, prin sfaturile evanghelice, trăsăturile caracteristice ale lui Isus, cast, sărac şi ascultător, Consacratul Tatălui. În sărbătoarea de astăzi celebrăm, prin urmare, misterul consacrării: consacrare a lui Isus, consacrare a Mariei, consacrare a tuturor celor care săvârşesc urmarea lui Cristos de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu.

Potrivit intuiţiei Fericitului Ioan Paul al II-lea, care a celebrat-o pentru prima dată în anul 1997, Ziua dedicată vieţii consacrate îşi propune câteva scopuri speciale. Vrea să răspundă, înainte de toate, la exigenţa de a-l lăuda şi a-i mulţumi Domnului pentru darul acestei stări de viaţă, care aparţine sfinţeniei Bisericii. Fiecărei persoane consacrate îi este dedicată astăzi rugăciunea întregii Comunităţi, care aduce mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl, dătătorul oricărui bine, pentru darul acestei vocaţii, şi cu credinţă o invocă din nou. De asemenea, în această ocazie intenţionează valorificarea tot mai mult a mărturiei celor care au ales să-l urmeze pe Cristos prin practicarea sfaturilor evanghelice prin promovarea cunoaşterii şi preţuirii vieţii consacrate în Poporul lui Dumnezeu. În sfârşit, Ziua Vieţii Consacrate doreşte să fie, mai ales pentru voi, iubiţi fraţi şi surori care aţi îmbrăţişat această condiţie în Biserică, o ocazie preţioasă de a reînnoi propunerile şi de a revigora sentimentele care au inspirat şi inspiră dăruirea de voi înşivă Domnului. Acest lucru vrem să-l facem astăzi, acesta este angajamentul pe care aţi fost chemaţi să-l realizaţi în fiecare zi a vieţii voastre.

Cu ocazia celei de a 50-a aniversări de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican, am proclamat - după cum ştiţi - Anul credinţei, care se va deschide în luna octombrie. Toţi credincioşii, dar mai ales membrii Institutelor de Viaţă Consacrată, au primit această iniţiativă ca pe un dar, şi sper că vor trăi Anul credinţei ca timp favorabil pentru reînnoirea interioară, de care se simte mereu nevoia, cu o aprofundare a valorilor esenţiale şi a exigenţelor propriei consacrări. În Anul credinţei voi, cei care aţi primit chemarea de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape prin profesiunea sfaturilor evanghelice, sunteţi invitaţi să aprofundaţi şi mai mult relaţia cu Dumnezeu. Sfaturile evanghelice, acceptate ca regulă autentică de viaţă, întăresc credinţa, speranţa şi caritatea, care unesc cu Dumnezeu. Această apropiere profundă de Domnul, care trebuie să fie elementul prioritar şi caracteristic al existenţei voastre, vă va duce la un ataşament reînnoit faţă de El şi va avea o influenţă pozitivă asupra prezenţei voastre speciale şi formă de apostolat în cadrul Poporului lui Dumnezeu, prin contribuţia carismelor voastre, în fidelitate faţă de Magisteriu, cu scopul de a fi martori ai credinţei şi ai harului, martori credibili pentru Biserică şi pentru lumea de astăzi.

Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, prin mijloacele pe care le va considera mai adecvate, va sugera orientări şi se va strădui pentru a favoriza ca acest An al credinţei să constituie pentru voi toţi un an de reînnoire şi de fidelitate, astfel încât toţi consacraţii şi consacratele să se angajeze cu entuziasm în noua evanghelizare. În timp ce adresez salutul meu cordial Prefectului Dicasteriului, Monsenior João Braz de Aviz - pe care am vrut să-l număr printre Cardinalii ce vor fi creaţi în Consistoriul următor -, profit cu plăcere de această ocazie pentru a-i mulţumi lui şi colaboratorilor săi pentru slujirea preţioasă pe care o aduc Sfântului Scaun şi întregii Biserici.

Iubiţi fraţi şi surori, mulţumesc şi fiecăruia dintre voi, pentru că aţi vrut să participaţi la această Liturgie, care, datorită şi prezenţei voastre, se remarcă printr-o atmosferă specială de devoţiune şi de reculegere. Vă doresc tot binele pentru drumul Familiilor voastre religioase, precum şi pentru formarea şi apostolatul vostru. Fecioara Maria, ucenica, slujitoarea şi mama Domnului, să obţină de la Domnul Isus „celor care au primit darul de a-l urma în viaţa consacrată să-l poată mărturisi printr-o viaţă transfigurată, mergând cu bucurie împreună cu toţi ceilalţi fraţi şi surori spre patria cerească şi spre lumina care nu cunoaşte apus” (Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Viaţa consacrată, 112). Amin. (Benedict PP. XVI, traducere Pr. Vincenţiu Balint).

Trupul şi frumuseţea

Descoperirea iubirii într-o lume dominată de superficialitate

   

Ce este şi ce înseamnă trupul într-o lume care este fascinată de el? O redescoperire antropologică eliberatoare? O forţă vitală fără oprire? Un izvor de comerţ şi de bani? "Eu"-ul meu în forma sa cea mai minunată şi plăcută? Fundamentul unei corporeităţi care intră pe căile spiritului? Este greu de a da un răspuns la aceste întrebări. Reflecţia în Psalmul 8, pornită în urmă cu secole, nu a pierdut gravitatea ei: "Ce este omul că te gândeşti la el? Sau fiul omului că îl iei în seamă?". Dar imediat acelaşi psalmist aminteşte de un cuvânt înţelept: "L-au încoronat cu slavă şi cinste". Omul, tot ceea ce este (facultăţile lui, chiar şi trupul lui), totul este glorios şi demn. Corporeitatea nu este o dimensiune aservită a fiinţei umane. Poate că din această cauză Psalmul 40, în versiunea greacă a Septuagintei, a fost reluat în Scrisoarea către Evrei şi pus pe buzele Omului prin excelenţă. Cristos se adresează astfel lui Dumnezeu: "Mi-ai întocmit un trup (...) ca să fac voinţa ta, Dumnezeule" (10,5-7). Aşadar, trupul lui Isus nu este un accident al istoriei ci expunerea luminoasă a iubirii lui Dumnezeu. Chipul lui Isus nu este anonim: atrage şi întreabă, consolează şi dă viaţă, ridică şi mântuieşte. În Isus şi prin Isus corporeitatea a devenit un mod de a fi al lui Dumnezeu însuşi.

În deceniile trecute obiceiurile personale s-au schimbat. Viaţa umană a devenit mai sedentară şi trupul este obligat la perioade lungi de imobilitate, este forţat să adopte poziţii fizice obositoare şi nocive. Este "normal" ca trupul să se agite zi şi noapte, sclav al schimburilor într-o muncă ce nu face deosebire între zilele din săptămână şi cele de sărbătoare. Urgenţa productivităţii şi a profitului dezechilibrează viaţa multor persoane. În societăţile occidentale, dar şi în economiile care se evidenţiază (China, India), epuizarea a înlocuit oboseala. Trupul rămâne fără capacitate de a reacţiona, nu atât datorită efortului fizic, cât mai ales datorită tensiunilor extreme pe care trebuie să le asume.

 

Pe de altă parte, trupul are multe posibilităţi pentru a se menţine şi a amâna momentul în care vine moartea. De exemplu, în Europa, vârsta medie s-a dublat în ultimii o sută de ani; chiar dacă în multe ţări din Africa multe persoane trăiesc jumătate decât europenii şi în condiţii foarte dure. Însă în aceeaşi Europă calitatea de viaţă oscilează şi nu toţi pot să trăiască în mod vrednic apusul trupului lor. În centrele istorice şi în periferiile din marile oraşe, dar şi în cartierele bogate şi medii, există atâtea persoane bătrâne care trăiesc şi mor în singurătate. În noile structuri de asistenţă, uneori nu foarte diferite de vechii cronicari, bătrânii sunt numai "bătrâni", adică persoane considerate neproductive şi acuzate de a consuma mijloacele economice ale celor mai tineri. În modalităţi diferite, trupul bătrânilor este victimă a abandonării.

 

În cazul tinerilor şi adulţilor, aceştia sunt chemaţi de piaţă să devină adepţi ai "religiei trupului". Aici trupul este victimă a exploatării ideologice şi comerciale. Tema trupului se situează în fiecare zi în centrul atâtor discursuri şi decizii, alături de temele învecinate (hrană, obiceiuri, timp liber), şi în unii fixaţia faţă de propriul trup duce chiar la grave probleme de sănătate. Trupul nu mai este o chestiune privată, ci publică, şi persoanele sunt judecate după trupul pe care-l au: anorexiile şi bulimiile manifestă în mod dramatic tulburări crescânde în faţa propriului trup. De altfel, creşte obrăznicia faţă de trup, şi mulţi se laudă că au o figură neîngrijită sau în mod voit "contra-culturală". Şi chiar aceste încălcări au devenit parte dintr-o piaţă care a universalizat trupul uman pentru a-l face sursă de câştig. Piaţa puternică a trupului promovează convingerea că este posibilă sfidarea trecerii timpului şi ocrotirea propriului trup de un timp care ne scapă. Trebuie "să fim frumoşi" cu orice preţ. Trupul nu se poate etiola ca loc inepuizabil de satisfacţii. Trupul îmbracă hainele de gardian al bunăstării persoanei. Dă trupului tot ceea ce are nevoie şi el te va răsplăti: aşa gândesc mulţi.

 

Spirala de contradicţii în jurul trupului se manifestă şi în copii. Pe de o parte, aceştia dedică multe energii sportului, antrenării propriului trup, iar sportul pătrunde orice domeniu al vieţii lor, chiar şi din viaţa multor adulţi. Pentru mulţi părinţi trupul copiilor a devenit o adevărată precedenţă. Pe de altă parte, creşte numărul de copii cu un corp aproape deformat de excesul de greutate şi se înmulţesc clinicile specializate în această problemă. Există un dezechilibru care-i târăşte şi pe copii, probabil persoanele cele mai lipsite de apărare în afară de tineri, într-o lume globală.

 

Dacă se priveşte împreună la lumea drogurilor şi la cea a cercetării ştiinţifice, contradicţiile cu privire la trup continuă. O atitudine permisivă în numele libertăţilor individuale, provoacă vulnerarea celor mai fundamentale drepturi umane, între care demnitatea propriului trup şi, mai ales, dreptul la viaţă. Drogurile ucid mereu, lent sau în mod rapid. Pe de o parte, ne prefacem că nu vedem că dependenţa de droguri elimină atâtea trupuri de persoane care, în cel mai bun dintre cazuri, devin o umbră a lor înseşi. Pe de altă parte, ştiinţele experimentale (medicale, biochimice, genetice), arogându-şi capacităţi aproape "divine", se străduiesc să controleze procesele referitoare la "crearea" de noi trupuri, dorindu-şi ca într-un viitor apropiat să se poată alege multe caracteristici corporale în copiii care trebuie să se nască.

 

Într-un mod asemănător, sexualitatea - o dimensiune fundamentală a trupului uman - este prezentă în cultura actuală cu o ambiguitate deosebită. Trupul ca sex este o referinţă omniprezentă într-o societate care este fiică a anului '68 - ultima mare revoluţie pe care a făcut-o Europa, conform cuvintelor lui Andrea Riccardi. Decizia absolută asupra propriului trup ca expresie de libertate personală face parte din principiile provenite din acea revoluţie. Oricum, libertatea sexuală, teoretizată şi de atâtea ori proclamată ca scop al unei întregi generaţii, a căzut în braţele pieţei sau este în voia sentimentelor şi patimilor, considerate intangibile. Sfărâmarea raportului viaţă-sex a lăsat trupul fără reazeme: dăruirea propriului trup a fost înlocuită de plăcerea corporală ca experienţă maximă. Trupul, care este posibilitate reală de jertfire pentru alţii, a căzut în iluzia iubirii faţă de sine însuşi. Sexul a pierdut cadrul său vital, măreţia sa, şi a apărut trupul rănit de consumul sexual. Acest consum i-a distrus pe cei care credeau într-un "trup liber", dar nu-şi dădeau seama că răul slăbeşte cele mai bune sentimente şi face rău ceea ce era visat ca frumos. În plus, consumul de sex a condamnat atâtea persoane ca să fie victime ale comerţului sexual: trupuri vândute şi exploatate, victime ale intereselor oamenilor fără scrupule, avide de bani.

 

Între atâtea contraste şi paradoxuri, este greu de găsit o situare pentru trup într-o lume care adesea îl desacralizează, o lume care tinde să-l facă să piardă frumuseţea originară, înrădăcinată în planul divin, şi demnitatea fără condiţii, pe care Fiul lui Dumnezeu făcut trup a dat-o pentru totdeauna trupului însuşi. Totuşi, trebuie afirmat că există loc pentru trup şi că acesta trebuie redescoperit şi construit într-o lume care continuă să se întrebe: "Ce este omul că te gândeşti la el?" (Ps 8,5). Canonul cărţilor Bibliei conţine o carte mică şi preţioasă: Cântarea Cântărilor. E vorba de un poem construit ca dialog între un bărbat şi o femeie care se iubesc cu pasiune. Textul, esenţial, pune în scenă, aproape în mod exclusiv, cele două personaje, care exprimă reciproc sentimentul de neoprit, dorinţa arzătoare, căutarea constantă, odihna când se întâlnesc, dialogul între trupuri, cuvântul care umple totul. Sexualitatea umană şi umanizatoare, gingaşă şi pacificatoare, a unui erotism unit cu iubirea şi cu dăruirea, este tema centrală a unei cărţi care se roteşte în jurul trupului. În orice caz, dialogul dintre bărbat şi femeie nu are numai trupul ca orizont ci se afundă în eu-l celeilalte persoane, care devine punctul nodal: discursul despre trup se inserează în realitatea persoanei care dă şi primeşte. Astfel femeia afirmă, plină de convingere: "Iubitul meu este pentru mine şi eu pentru el" (Ct 2,16).

Conform Cântării Cântărilor, raportul dintre bărbat şi femeie este un raport între egali. Iubirea nu este "sexistă", nu distribuie rolurile: cine domină şi cine este dominat, cine este slujit şi cine slujeşte, cine comandă şi cine ascultă. A căuta supunerea celuilalt duce la conflict, dar sexualitatea umană nu poate să fie o luptă de putere. Mai degrabă sexualitatea, dialogul dintre trupuri, se înscrie într-o căutare de veşnicie, având convingerea că raportul nu trebuie să se rupă deoarece se înrădăcinează într-un sentiment care depăşeşte limitele vieţii. Citim: "iubirea este tare ca moartea, şi pasiunea nepotolită, ca iadul". De asemenea: "(iubirea este) o flacără a Domnului" (Ct 8,6). Cu alte cuvinte, iubirea lui Dumnezeu a coborât pe pământ şi iubirea umană s-a înălţat la cer. Nu întâmplător marii mistici, cum ar fi catalanul Raimondo Lullo, vorbeau despre raportul dintre Prieten şi Iubit, dintre Dumnezeu şi om. Şi Benedict al XVI-lea subliniază unitatea iubirii, divine şi umane: "Iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele se unesc împreună: în cel mai mic îl întâlnim pe Isus însuşi şi în Isus îl întâlnim pe Dumnezeu" (Deus caritas est, 15). Într-adevăr, rădăcina iubirii este numai una.

 

Ei bine, Cântarea Cântărilor arată că sexualitatea umană este pusă în termeni de dialog, că trupul şi cuvântul merg împreună. Cuvântul construieşte raportul cu adevărat uman, el este mesagerul inimii, adevăratul ei interpret. Însă el este şi interpretul trupului, al necesităţilor sale şi al lipsurilor sale, al perioadelor vieţii în care trupul trăieşte în exaltare şi al momentelor sale de greutate şi de degradare. Cuvântul este crainicul corporeităţii, nera effigies a trupului, acea realitate personală care transcende simpla materie organică şi arată că trupul este subiect de veşnicie, capax aeternitatis. Este întocmai corporeitatea - nu numai trupul - realitatea exprimată în mod excepţional de Giulgiu, păstrat de secole la Torino. Omul de pe Giulgiu este reprezentat în corporeitatea sa, printr-o imagine care evocă un trup mort (cel al unui om străpuns de o mare violenţă) dar care este îndreptat spre o transfigurare corporală, spre o corporeitate spirituală, transformată (aceea care este în trupul celui înviat şi al celor înviaţi, soma pneumatikon, trupul spiritual, despre care vorbeşte apostolul Paul în capitolul 15 din Prima Scrisoare către Corinteni). Moartea şi viaţa se împletesc într-un unicum al istoriei umane. Este apariţia trupului glorios, care nu mai este sclav al morţii.

Aşadar trupul are nevoie de cuvânt şi de inimă, care este leagănul cuvântului. Fără inimă şi cuvânt, trupul "material" ar fi un mic, sau mare, tiran, care şi-ar impune dictatura. Dorinţa ("fac ceea ce-mi place") şi disponibilitatea absolută ("trupul este al meu şi fac ce vreau cu el") s-ar prezenta ca şi criterii dominante ale unui stăpân capricios, trupul, care ar vrea să domine inima şi cuvântul. Numai dacă trupul devine prieten al inimii şi al cuvântului, încetează să fie un dominator autocrat şi antipatic, unul care, în numele bunăstării, riscă să facă sclavă viaţa. Trupul nu poate să fie înălţat mai presus de orice altă realitate, nici nu trebuie să fie condamnat la o supunere vinovată. Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu deoarece cuvântul şi iubirea, care provin din inimă, sunt, cu trupul şi în trup, dar al Creatorului. De aceea trupul nu se poate concepe ca un dominator. Probabil, după patruzeci de ani, revendicarea autonomiei deciziilor cu privire la trup ("trupul este al meu şi fac ce vreau cu el") a devenit acceptarea resemnată a dominării sale ("trupul este al meu şi fac ceea ce el îmi dictează").

 

Şi, cu toate acestea, omul, adică persoana în ansamblul ei, este regele lucrurilor create (Ps 8,7). Lumea a fost încredinţată omului pentru ca s-o păzească şi să aibă grijă de ea, ca un administrator care se îngrijeşte de moştenirea încredinţată lui. Există o responsabilitate primită de la Dumnezeu pentru ca dimensiunea corporală-materială să fie inserată în realitatea personală (formată dintr-un trup însufleţit şi sensibil şi în mod spiritual, memorie, inteligenţă, voinţă), fără a impune exigenţele sale ansamblului acestei realităţi.

 

În romanul Idiotul de Dostoevskij unul dintre personaje întreabă: "Dar care frumuseţe va salva lumea?". Este clar că lumea poate să fie salvată graţie frumuseţii. În mod asemănător, trupul este răscumpărat din moarte şi din distrugere graţie frumuseţii care este înscrisă în el de Cel care l-a modelat, insuflându-i suflu de viaţă (Gen 2,7). Posibilitatea de mântuire a trupului provine din frumuseţea lui. Trupul este un dar divin care a avut loc în grădina Edenului, nu este lucrare umană ci divină. Creaţia este o explozie de bunătate şi frumuseţe, voite şi orânduite de Dumnezeu, prieten al oamenilor.

 

De aceea se afirmă de atâtea ori că adevărata frumuseţe este aceea care provine din interiorul persoanei. Mai mult, frumuseţea poate să iradieze dintr-un trup care nu este deloc frumos, ci dintr-un trup care comunică ceea ce este mai adevărat, adevărul însuşi. Într-o împrejurarea fratele Matteo, unul din însoţitorii lui Francisc, l-a întrebat de ce-l caută toţi şi-l ascultă, deşi trupul lui nu era atrăgător: "Nu ai trupul frumos, nu eşti înaintea altora în ştiinţă, nu eşti nobil". Sărăcuţul din Assisi a răspuns că Dumnezeu l-a ales pe el, "persoană inutilă şi păcătoasă", pentru a face de râs frumuseţea lumii şi pentru ca să se înţeleagă că numai de la Dumnezeu vine "orice virtute şi orice bine". Trupul cel mai frumos poate să nu fie trupul cel mai atrăgător.

Fotografia chipului unei femei bătrâne, brăzdată de riduri, ochii obosiţi dar vii, pielea încreţită de trude, lasă să se întrevadă încercări şi suferinţe, dar şi o intimitate de frumuseţe senină. Acest chip nu este departe de o operă ca aceea a lui Cristos încoronat cu spini a unui ucenic al lui Beato Angelico, în care chipul unui om lovit de agresiuni şi acoperit cu injurii, nu se refugiază în ură ci are o privire de milostivire şi iertare. Chipul bătrânei şi al lui Cristos suferind provoacă repulsie numai atunci când frumuseţea este concepută ca ceva exterior. Însă frumuseţea apare atunci când se trăieşte unirea dintre persoane, atunci când suntem capabili să privim în ochii celuilalt, atunci când ne apropiem de un om care luptă pentru viaţă, atunci când iubirea devine inima lumii. Atunci, trupul este salvat de iubire, de o gratuitate care nu pune limite.

Frumuseţea trupului se manifestă fără condiţii în grădina Edenului. De fapt, persoana umană este creată fără nici o haină care s-o acopere. Frumuseţea originară încă nu este rănită de nimic şi de aceea bărbatul şi femeia nu trebuie să se ruşineze de nimic. Trupul lor aparţine domeniului a ceea ce este "bun" şi amprenta divină umple persoanele lor. Nuditatea din Eden nu este o alegere ci un semn care arată că frumuseţea lor este părtaşă de lumină, prima creatură. Totuşi, persoana poartă de la început amprenta slăbiciunii, proprie fiinţelor create: bărbatul şi femeia sunt creaturi, sunt fiinţe ieşite din Creator. Primul cuvânt pe care el îl adresează ei menţionează "carnea" ("este carne din carnea mea şi os din oasele mele", Gen 2,23). Trupul lui Adam şi Eva poate să piardă frumuseţea inimii, aceea care-i face în mod special apropiaţi de Dumnezeu. Răul, întotdeauna, face să dispară frumuseţea, şi atunci trupul trebuie să se acopere, incapabil să reziste sentimentului de ruşine. Atunci când frumuseţea şi bunătatea se desparte, nuditatea devine incomodă. Însă, dimpotrivă, dacă frumuseţea şi bunătatea triumfă, dacă dăruirea străluceşte în întunericul unei lumi care invită să ne mântuim noi înşine, atunci se manifestă trupul gol al Celui care dă viaţa, Omul fără păcat, răstignit şi expus în faţa tuturor. Nuditatea lui Cristos pe cruce este, şi ea, răscumpărătoare. În ea nu există ruşine, ci iertare şi mântuire. Trupul gol al lui Cristos, răstignit şi mort, atârnat de lemn, sau întins în braţele Mamei sale, sau ridicându-se în glorie din abisul morţii, îl reface pe Adam înainte de păcat, adică, frumuseţea originară, trupul fără meteahnă ieşit din mâinile Tatălui.

Trupul Domnului Isus nu este un element secundar în planul divin de mântuire. Dumnezeu nu mântuieşte lumea fără trup, ci în trup şi prin intermediul trupului. Dumnezeu s-a făcut trup în trupul lui Isus, Fiul său. Frumuseţea fiinţei umane, manifestată în trupurile lui Adam şi Eva, se află într-un trup care este un spaţiu plin de sensibilitate şi de afecte, adică spaţiul inimii. În acelaşi mod, trupul istoric şi glorios al lui Isus, noul Adam - Logos-Cuvântul lui Dumnezeu care este părtaş de logosul uman - restaurează frumuseţea rănită de păcat şi de moarte. Astfel se reface prietenia iniţială cu Dumnezeu, iar trupul şi limbajele lui (literatura, arta, muzica, gestica) devin pe deplin spirituale.

Pe de altă parte, trebuie spus că trupul lui Isus, pământesc şi glorios, se găseşte în trupurile săracilor şi bolnavilor. Frumuseţea nu cunoaşte margini. Chiar şi cei care nu contează, chiar şi trupurile celor care sunt adesea refuzate într-un mod selectiv, merită atenţia lui Isus. Ne putem întreba pentru ce Isus a orientat activitatea sa spre trupurile celor care căutau vindecare. De fapt, activitatea lui Isus se împarte în două mari domenii: cuvinte (învăţături) şi fapte (vindecări şi exorcisme). Isus este un învăţător dar şi un taumaturg. Trupul devine pentru el o alegere constantă. Se poate spune că vindecările atâtor bolnavi, făcute de Isus, anticipă misterul său pascal, moartea sa şi învierea sa. Astfel, viaţa lui devine o restaurare a vieţii celorlalţi, o răscumpărare a trupurilor supuse forţelor întunecate ale răului şi bolii, o luptă pentru ca frumuseţea creaţiei să fie refăcută în cei care sunt pradă a forţelor urâte ale morţii. A vindeca înseamnă a elibera o persoană de povara răului care acţionează în ea şi a o readuce la o umanitate deplină, care nu mai este sfărâmată şi desfigurată. (După L'Osservatore romano, 2 septembrie 2010, traducere de pr. Mihai Pătraşcu).