† Sfinții Petru și Paul, apostoli: Sunt „coloanele” Bisericii [29 iunie 2026]

Sfinții Petru și Paul de El Greco.

Sunt „coloanele” Bisericii

Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 12,1-11; 2Timotei 4,6-8.17-18; Evanghelia Matei 16,13-19; lecturi biblice

Omilie

Solemnitatea sfinților apostoli Petru și Paul este o comemorare importantă pentru creștinii din toate timpurile: ei sunt „coloanele” de susținere a Bisericii (cf. Gal 2,9), așa cum s-a realizat istoric până în zilele noastre. În tradiția creștină, figurile lui Petru și Paul sunt întotdeauna asociate: primul este înfățișat cu „cheile” cerului, simbol al autorității, pe care evanghelistul Matei le consemnează: „Eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (Mt 16,18-19), iar Paul cu „sabia”, care este simbolul martiriului său, conform tradiției, dar și al „luptei celei bune” – „am luptat lupta cea bună” (2Tim 4,7), din lectura de astăzi, pe care a dus-o de-a lungul vieții sale. „Calendarul roman” din anul 354 – cel mai vechi pe care îl deținem – pe 29 iunie se celebrează memoria sfântului Petru pe „Colinele Vaticanului”, iar în aceeași zi, este consemnată memoria sfântului Paul pe „via Ostiensis”, unde apostolul a fost decapitat. Sfântul Augustin (354-430) în Discursurile sale mărturisește că dubla celebrare s-a răspândit rapid în Africa; același lucru s-a întâmplat în tot Occidentul.

În lectura întâia (Fap 12,1-11) este relatat momentul arestării și eliberării lui Petru. E un eveniment dramatic! În ambientul creștin, eliberarea lui Petru devine un exemplu și un semn că Domnul înviat nu-i abandonează pe ai săi, ci îi asociază cu învierea sa: „Iată că un înger al Domnului a venit la el şi o lumină a strălucit în încăpere! Îngerul l-a lovit în coastă pe Petru, l-a trezit şi i-a zis: «Scoală-te în grabă!» Iar lanţurile i-au căzut de la mâini. Atunci, îngerul i-a spus: «Încinge-te şi leagă-ţi sandalele!» El a făcut astfel. Apoi i-a zis: «Pune-ţi mantia pe umeri şi urmează-mă!» El a ieşit şi l-a urmat” (v. 7-9). Luca descrie în Faptele Apostolilor eliberărea miraculoasă a lui Petru. Nu-l interesează locul și motivul arestării; îl interesează să arate cât de „supravegheat” este apostolul. Omenește vorbind, Petru nu are nici o șansă de a scăpa. Luca prezintă o Biserică unită în rugăciune: „se făceau neîncetat rugăciuni de către Biserică, pentru el, la Dumnezeu” (v. 5). Va fi auzită. În ultima noapte, adică la sfârșitul „Săptămânii Azimelor”, are loc un eveniment extraordinar. Petru doarme, așa că nu face nimic pentru a se elibera. Deodată, îngerul apare sub înfățișare de lumină reflecției gloriei divine [teofanică – grecii foloseau cuvântul theopháneia pentru a desemna apariția sau manifestarea divinității]. Îngerul face totul, Petru execută ordinele ca în vis. Totul se întâmplă atât de repede: trecând pe  lângă gărzi, poarta se deschide. Întreaga explicație servește la evidențierea naturii extraordinare a miracolului. În cele din urmă, Petru își recapătă cunoștința: nu a fost un vis! Dumnezeu este adevăratul personaj principal: el lucrează pentru Biserică așa cum lucrase odată pentru Israel, eliberându-l din mâinile asupritorilor. Rezonanțele biblice și pascale ale întâlnirii sunt evidente. Limbajul este impregnat de referințe la Paștele evreiesc. Se ridică întrebări: cum a știut cineva că este lumină în celulă dacă toată lumea dormea? De ce, când lanțurile au căzut, nu s-au trezit gardienii, căci erau legați prizonierii? Există un nucleu istoric: relatarea a devenit o laudă adusă lui Dumnezeu și o lecție pentru credință.

În a doua lectura (2Tim 4,6-8;17-18), Paul împlinește misiunea sa și adună confidențele și recomandările către discipolul său Timotei într-un discurs de rămas bun: e un gen literar răspândit în secolul întâi după Cristos. Pentru apostol, conștient de moartea sa ce se apropie, a sosit timpul să încununeze viața și apostolatul său [„martor îmi este Dumnezeu, căruia îi slujesc în duhul meu prin predicarea evangheliei Fiului său” (Rom 1,9)] cu jertfa sângelui: „Eu deja sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa” (v. 6-7).  Așteaptă „speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu şi a mântuitorului nostru, Isus Cristos” (Tit 2,13). Asemenea lui Isus (cf. Lc 23,34) și lui Ștefan (cf. Fap 7,60), el îi iartă pe cei care l-au abandonat. Manifestarea sa înaintea lui Dumnezeu îi va oferi eliberarea definitivă. Murim așa cum trăim pentru că moartea este actul suprem al vieții: e învățătură sa cea mai mare.

Dacă vrem să înțelegem semnificația textului de astăzi din Evanghelia după Matei (Mt 16,13-19), trebuie să continuăm să citim întregul text de la „mărturisirea din Cezareea” și prima anunţare a morţii şi învierii lui Isus (Mt 16,21-23), ce evidențiază contrastul dintre cuvintele lui Petru și cele ale Domnului: „Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnirei pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mt 16,23). Imediat după mărturisirea de credinţă, va descoperi gândul lumesc, aşa încât Isus îl va numi „satană”. Fragmentul este cunoscut sub numele de „mărturisirea din Cezareea lui Filip”, deoarece are loc în cetatea numită acum Bànijas, pe care Irod Filip a construit-o în onoarea lui Cezar August, la izvoarele Iordanului, în înălțimile Golan, în nordul Israelului, între anii 2 și 3 î.C. Fragmentul constituie începutul unei relatări ce cuprinde patru momente: a) mărturisirea de credință a lui Petru (Mt 16,13-20); b) prima veste a patimilor (Mt 16, 21-23); c) o învățătură morală despre datoria apostolilor de a purta crucea (Mt 16,24-28); și d) schimbarea la față pe munte (Mt 17,1-8). Mărturisirea de credință a lui Petru este cu siguranță o compoziție post-pascală și este plasată aici probabil pentru că, deja pe timpul lui Matei începea să se pună în discuție „cheile” lui Petru. Nu punem la îndoială „primatul” lui Petru, care este chemat să dea exemplu unui credincios, ci să-l acceptăm așa cum este și ar trebui să fie: slujirea „primatului” iubirii, a lui agapē, ​​nu ca „stăpânirea” unei funcții asupra Bisericii, dar grija Bisericii sau neliniștea pricinuită de o eventuală primejdie. Este o misiune ce e împărtășită de către toți apostolii, respectând în acelaşi timp „specificul” lui Petru şi al succesorilor: „Eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (v. 18-19). Petru va deveni cel care paşte „turma Domnului”: este păstorul oilor, mai întâi la Ierusalim apoi la Antiohia şi în cele din urmă la Roma, unde îşi va da viaţa pentru Biserică după exemplul lui Isus.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, la liturgia de astăzi, cerându-i să ne dea „să urmăm învățăturile acestor [doi] apostoli prin care am primit începuturile credinţei” (Rugăciunea zilei) și „încât, stăruind în frângerea pâinii […] să fim o singură inimă şi un singur suflet, întemeiaţi în iubirea” Domnului (După împărtășanie).