Prezența Domnului în trimișii săi
Lecturi biblice: 2Regi 4,8-11.14-16a; Romani 6,3-4.8-11; Evanghelia Matei 10,37-42; lecturi biblice
Omilie
Învățătura Cuvântului de astăzi se învârte în jurul necesității de a recunoaște prezența Domnului în trimișii săi. Prima lectură relatează o întâmplare dintre Eliseu și femeia șunamită recunoscându-l ca om al lui Dumnezeu: „Elizeu trecea prin Şunem. Acolo era o femeie de vază. Ea a insistat ca el să mănânce” (2Rg 4,8). Ospitalitatea indicând faptul că a primi pe cineva este a pune în joc destinul ființei umane: „Elizeu i-a zis: «La anul, pe vremea aceasta, vei ţine în braţe un fiu!»” (2Rg 4,16). În evanghelie este un discurs al lui Isus adresat discipolilor trimiși printre oameni în numele său: „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Mt 10,37). Cuvântul grecesc axios este „demn” și înseamnă a te dedica binelui. A doua lectură descrie viața creștină ca o identificare deplină cu viața lui Isus: „am fost înmormântaţi împreună cu el prin botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom 6,4). Creștinii trebuie să se considere „morţi pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus!” (Rom 6,11). Este prezența Domnului în viața creștinului!
În prima lectura (2Rg 4,8-11.14-16a), discipolul lui Ilie, profetul Eliseu, și-a exercitat slujirea în secolul al IX-lea î.C., în regatul Samariei, în special în satele din valea Esdraelon [câmpia Izreelului]. A lăsat o amintire de bunătate și compasiune pe care discipolii săi ne-au transmis-o. „Elizeu trecea prin Şunem. Acolo era o femeie de vază. Ea a insistat ca el să mănânce. Ori de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea” (v. 8). Șunem și Nain sunt două sate care strălucesc la soare pe drumul care duce spre muntele Carmel: două sate ale învierii copiilor (cf. 2Rg 4,32-37; Lc 7,11-17). Șunamita este o femeie „de vază”, dar fără copii. Ca mulțumire pentru că i-a oferit „o cameră mică sus, pe terasă” (v. 10), Eliseu obține de la Dumnezeu un dar minunat pentru o femeie sterilă: „La anul, pe vremea aceasta, vei ţine în braţe un fiu” (v. 16). Răspunsul nu se află în legile fiziologiei umane, ci în puterea lui Dumnezeu. Descrierea ospitalității oferite omului lui Dumnezeu, împreună cu grija femeii în pregătirea unei primiri demne, oferă o imagine importantă a ospitalității în obiceiurile orientale. Primirea oaspetelui este o valoare sacră în Israel, deoarece erau considerate strâns legate de apartenența poporului și a alianței cu Dumnezeu. Ospitalitatea a devenit constitutivă credinței lui Israel: a-l primi pe pelerin înseamnă a-l primi pe Dumnezeu și puterea sa. În Orient, un străin care trece este întotdeauna Dumnezeu care face o vizită. În Biblie, virtutea ospitalității – primirea străinului – este legată de credința vie în Dumnezeu. Profetul este un om al lui Dumnezeu care vorbește în numele Domnului, căci Eliseu înseamnă „Dumnezeu ajută”.
În a doua lectură (Rom 6,3-4.8-11), sfântul Paul ne introduce în inima teologiei botezului. A fi botezat înseamnă a fi smuls din moarte și păcat pentru a fi „scufundat” într-un nou mod de viață care este Cristos. Ritul scufundării și ieșirii evocă traversarea Mării Roșii și a râului Iordan, dar mai presus de toate exprima trecerea de la moarte la viața în Dumnezeu. Isus, scufundându-se în moarte, a rupt legătura ce unea păcatul și moartea și a recuperat legătura originară care îl unea pe om cu Dumnezeu: astfel putem umbla într-o viață nouă. „Dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu el” (v. 8). Este exprimarea simbiozei [din grecescul syn „cu” și bios „viață”] dintre Cristos și noi. Paul creează o serie de verbe [treizeci și trei de verbe]; în textul de astăzi, sunt cinci: suntem morți cu Cristos, îngropați cu el; vom trăi cu el în aceeași viață pascală. „Consideraţi că sunteţi morţi pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus!” (v. 11). Apostolul știe că păcatul pândește mereu la „ușa” casei noastre (cf. Gen 4,7). De aceea, ridică câteva „imperative” puternice și le leagă de „indicative”: voi sunteți morți pentru păcat; de aceea, muriți în fiecare zi pentru păcat și deveniți ceea ce sunteți prin botez.
În Evanghelia după Matei (Mt 10,37-42), discursul despre misiune se încheie cu o serie de „sentințe” atât de condensate încât se întipăresc ușor în memoria celor care le ascultă. De la discipolii și misionarii evanghelizatori, Isus cere o serie de alegeri. Domnul nu încetează să pună conștiințele în criză. Cristos este extrem de exigent. Asemenea lui Dumnezeu în Vechiul Testament, Isus cere adeziune totală la persoana sa: vrea să fie iubit mult mai mult decât familia; vrea să fie preferat celor mai sacre legături umane: „cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (v. 37).
Când Matei scrie în evanghelia despre purtarea crucii, cititorii îi au în fața ochilor pe cei condamnați la moarte, constrânși – conform obiceiului roman – săși poarte lemnul torturii pe spate: „cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine” (v. 38). În lumina suferințelor îndurate de Isus, crucea a devenit semnul apartenenței limbajului creștin. Aici trebuie să începem să înțelegem sensul crucii în viața creștină. Crucea nu este în primul rând un simbol al ascezei, cu atât mai puțin al victimizării. Porunca lui Isus nu este dată pentru a distruge viața, ci pentru a o face mai puternică și roditoare. Crucea nu este un destin sumbru și nici un jug apăsător. Crucea este mai presus de toate simbolul apartenenței la viața lui Isus, în care omul pune în joc pe sine însuși pentru iubirea Domnului. În acest moment, trebuie să ne oprim și să ne întrebăm: pe urmele cui mergem? Trebuie să-l urmăm pe Isus pe calea stâncoasă a Calvarului. „Nu te-am iubit din glumă pentru a râde de tine!”, i-a spus Isus sfintei Angela de Foligno. „Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi” (v. 39). Domnul îi introduce pe discipolii săi într-o viață nouă: e propria sa existență – este pentru cauza lui Cristos, „pentru mine!”.
„Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte!” (v. 40). Concluzia discursului este o promisiune pentru cei care îi primesc pe evanghelizatori. În evanghelie, Isus nu invită niciodată la masă: el este întotdeauna oaspete. Este invitat în casele păcătoșilor, iar el acceptă, pentru a le transmite chemarea la convertire. Cei mici sunt slabi, fragili, „novici” în credință! Au nevoie să fie ajutați, sprijiniți; sunt copiii, adolescenții, ușori nesiguri. Răsplata pentru ajutorul dat este viața veșnică.
Este prezența Domnului în trimișii săi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu