Iubește-ți dușmanii
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (20 februarie 2022)
Lecturi biblice: 1Samuel 26,2.7-9.12-13.22-23; 1Corinteni 15,45-49; Evanghelia Luca 6,27-38; lecturi biblice
Omilie
Legea iubirii proclamată de Isus, după sfântul Luca, dă amețeală: se pare foarte exigentă – nu întoarce rău pentru rău, ci învinge-l cu bine; celui care îţi cere dă-i fără să aștepți de la el ceva; iubește-ți dușmanii, roagă-te pentru cei ce te defăimează… Nu e o utopie? Nu ceri imposibilul?... Tema acestei duminici se rotește în jurul exigențelor Domnului care sunt mult mai puternice și cu totul radicale în comparație cu Vechiul Testament. În acest sens putem spune că Evanghelia nu este dificilă, dar că este imposibilă în ceea ce privesc resursele noastre, nu cele ale lui Dumnezeu. De fapt, Isus cere foarte mult de la discipolii săi, cere maxim: să devenim milostivi ca Dumnezeu. Liturgia de astăzi ne explică în ce constă iubirea de dușmani!
Prima lectură (1Sam 26,2.7-9.12-13.22-23) relatează un episod din istoria Israelului în care este invitația: „iubiți-vă dușmanii”. Pentru a înțelege narațiunea să ne amintim pe scurt contextul. David este introdus la curtea lui Saul, primul rege al lui Israel. Este apreciat pentru valoarea și succesele sale. Regele este invidios pe tânărul David care se teme că vrea să-i ia tronul. Saul decide să-l omoare. David fuge. Regele îl urmărește în munții Hebron unde s-a refugiat. A coborât în pustiul Zif cu trei mii de oameni ca să-l caute pe David. Deșertul Zif se află la circa 6 km sud-est de Hebron, la 35 km sud de Ierusalim. Locuitorii acelei zonei îi raportează lui David prezența regelui Saul. „Au ajuns la popor noaptea şi, iată, Saul era culcat şi dormea între care, iar suliţa lui era înfiptă în pământ la capul lui!” (v. 7). Cu ajutorul întunericului, David reușește să pătrundă în tabăra dușmanului. La un moment dat David are șansa să-l ucidă pe regele Saul, însă l-a cruțat dând dovada măreției inimii: este „unsul Domnului”, adică este mesia. „David i-a zis lui Abişai: «Nu-l ucide! Căci cine îşi întinde mâna împotriva unsului Domnului şi rămâne nevinovat?»” (v. 9). Saul este încă rege. David simte datoria, dacă nu chiar să-l iubească, măcar să-l respecte și să apere viața lui: „Domnul te-a dat astăzi în mâna mea, iar eu nu am vrut să-mi întind mâna împotriva unsului Domnului” (v. 23). Modul de a relaționa a lui David este cu totul diferit de a lui Abişai: el nu vede în această situație o ocazie pe care Dumnezeu i-a dat-o lui David pentru a-și face dreptate. David renunță la forța umană. Îl imită pe Dumnezeu, care așteaptă ca omul să se îndepărteze voit de la rău. În acest caz, David cunoaște pe Dumnezeu mai mult decât însoțitorul său Abişai. Devine exemplu pentru fiecare evreu, ca și pentru fiecare creștin, să ierte, să iubească vrăjmașii așa cum a făcut-o Isus care i-a iertat pe cei care l-au scuipat, l-au răstignit. Domnul, prin aceste gesturi, a făcut vizibilă marea iubire pe care Dumnezeu o are pentru noi
În a doua lectură, apostolul Paul (1Cor 15,45-49) înfruntă problema învierii trupurilor moarte, pe care mulți corintieni o negau. El afirmă cu tărie învierea morților: este unul dintre elemente credinței noastre, căci dacă nu există învierea morților „zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (1Cor 15,14). Discursul este în faza finală. Acum încearcă să le explice grecilor – corintienii sunt greci – în ce sens înțelege învierea trupurilor. O face plecând de la o antropologie în care se simte în largul său (cf. 1Cor 15,35-45): „Nu orice trup este acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor, altul este trupul animalelor […]. Există şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti, însă alta este măreţia celor cereşti şi alta a celor pământeşti” (v. 39-40). „Tot la fel este şi învierea din morţi: se seamănă în putrezire şi se învie în neputrezire, se seamănă în ruşine şi se învie în glorie; se seamănă în slăbiciune şi se învie în putere; se seamănă un trup firesc şi învie un trup spiritual, căci dacă există un trup firesc, există şi unul spiritual” (v. 42-44). Apoi el amintește de cei doi capi ai omenirii, Adam și Isus. Aici Paul învață că omul posedă o dublă moștenire sau ereditate: cea pământească, care provine de la Adam, primul om, și cea divină, de care Cristos a venit și ne-a îmbogățit. „Primul om este făcut din pământ, este pământesc; al doilea om este din cer. Cum este cel pământesc, la fel sunt şi cei pământeşti, şi cum este cel ceresc, la fel sunt şi cei cereşti” (v. 47-48). Ereditatea lui Adam face omul creatură pământească, fragil și muritor. Însă Cristos a venit să recreeze umanitatea după imaginea sa, deschizându-i omului un orizont nou, chemându-l să participe la viața de fiu al lui Dumnezeu. Această perspectivă biblică – și nu filosofică – ne învață că suntem destinați cerului, că aparținem de Cristos cel înviat. Domnul este izvorul vieții adevărate, divine. Este un vis? Nu. Este o realitate! Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru acest dar al învierii morților!
În Evanghelia sfântului Luca (Lc 6,27-38), după ce a proclamat „fericirile”, Isus insistă asupra iubirii aproapelui. Este iubirea universală: „iubiți pe dușmanii voștrii”. Niciunul nu este exclus de la această iubire: nici dușmanii, nici persecutorii. Iubirea este gratuită: „faceţi bine şi daţi cu împrumut fără ca să aşteptaţi nimic, iar răsplata voastră va fi mare” (v. 35).
Pentru a înțelege această evanghelie, trebuie să ne uităm la Isus: este hărțuit pe tot parcursul slujirii sale, respins, umilit și condamnat să moară pe cruce. Ultima rugăciune a fost: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Lc 23,34). Iubirea lui a mers până la iertare și dăruirea vieții. El însuși ne cere să ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit el pe noi. Este o cale sublimă și dificilă! Dificultatea este de la început: „Vouă, care mă ascultaţi, vă spun!” (v. 27). Este sfințenia conținută în chemarea creștină. În miezul sfinţeniei se află iubirea față de dușmani: „iubiţi-i pe duşmanii voştrii” (v. 27). Este porunca care cuprinde întreg fragmentul lui Luca (6,27-35): dușmanul fiind cel care urăște, blestemă, maltratează și își exprimă dușmănia cu violență fizică, cu furt, cu cerere și revendicare. Domnul nu face deosebire între dușmanii personali, adică cei care ne fac rău, și dușmanii poporului, identificați cu romani, străinii, păgânii și asupritorii.
Isus insistă asupra calității iubirii: gratuitatea. Domnul subliniază că iubirea adevărată necesită gratuitate, adică disponibilitatea de a iubi fără a aștepta nimic în schimb. Discipolii lui Isus trebuie să iubească fără să aștepte nimic. Cristos arată câteva exemple concrete. În realitate, iubirea nu admite limite, nu admite calcule! În acest context este indicată „regula de aur”: „tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei, căci aceasta este Legea şi Profeţii” (Mt 7,12). Această regulă este deja enunțată în formă negativă în Vechiul Testament: „ce urăşti, tu să nu faci nimănui!” (Tob 4,15). Este regula vieţii morale atestată din cele mai vechi culturi. Evanghelia ne oferă o formulare pozitivă, mai exigentă. Luca dă motivele care justifică cerințele evangheliei: imitarea lui Dumnezeu. Domnul ne-a dăruit o cale: „fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv!” (v. 36). Este iubirea infinită a lui Dumnezeu: milostivirea sa. Textul se încheie cu o invitație la libertate – este o expresie a iubirii generoase: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi, iertaţi şi veţi fi iertaţi” (v. 37). A fi milostiv înseamnă a nu judeca, a ierta, a accepta oamenii așa cum sunt, fără a pretinde nimic. Domnul ne asigură că, făcând acest lucru, primim mult mai mult decât ceea ce am dat. Nu în termeni de avantaje sau recompensele, în aceasta viață sau cealaltă, dar o realizarea a acelui bine comun pe care el, Domnul, îl numește „împărăția lui Dumnezeu!”
Bibliografia [anul C]: Associazione “il filo – gruppo laico di ispirazione cristiana” - Napoli – www.ilfilo.org; Armellini F. (http://www.qumran2.net; Anno Liturgico C Archivi – commentivangelodomenica.it); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1997; Bono L., Preparare insieme l’omelia (C) 1977 it; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Dumea C. (www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro); Farinella P., http://www.paolofarinella.eu; Garcìa J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lectio divina (https://www.donbosco.it); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Mela R., http://www.settimananews.it/ascolto-annuncio; Orestano C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Piccolo G., (http://www.clerus.va); Predici și omilii (https://www.elledici.org); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com); Vianello A., https://incammino.blog.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu