Suntem purtători ai cuvântului Domnului
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (27 februarie 2022)
Lecturi biblice: Ben Sirah 27,4-7; 1Corinteni 15,54-58; Evanghelia Luca 6,39-45; lecturi biblice
Omilie
Creștinul este un realizator al împărăției lui Dumnezeu. Pentru ce Isus a pus pe buzele noastre rugăciunea „vie împărăția sa”, dacă nu suntem chemați să construim cu el împărăția adevărului și a iubirii anunțând oamenilor cuvântul lui Dumnezeu și lăsându-ne evanghelizați de el? Tema de astăzi este valoarea cuvântului uman interpret al cuvântului divin. Limba este singura punte de legătură între inima omului și lumea exterioară. Liturgia intenționează să dea creștinului criteriu de a învăța să deosebească omul de om, fără a cădea în capcanele mortale ale aparențelor. Linia de legătură la cele trei lecturi trebuie căutată în valorile cuvântului atât uman, cât și divin. Omul poartă în inima sa primul canal de cunoaștere și discernământ. Suntem purtători ai cuvântului Domnului!
Prima lectură (Sir 27,4-7) este scrisă la Ierusalim de către Ben Sirah în ebraică în jurul anului 180 înainte de Cristos și apoi tradusă în greacă cincizeci de ani mai târziu (130 î.C.) de nepotul său din Alexandria în Egipt. Nu se știe din ce motiv originalul ebraic s-a pierdut și a încetat să mai circule în Israel. A fost găsit abia la sfârșitul secolului al 19-lea! Tocmai din acest motiv, în Biblie face parte din așa-numitele cărți „deutero-canonice”. În prima lectură ni se vorbește despre importanța cuvântului în viața comunității. E o mică colecție de zicale ce evidențiază modul în care cuvântul este capabil să dea viață unor relații de comuniune. Pentru a fi eficient cuvântul trebuie să fie adevărat, adică autentic și sincer. Lectura ne dă un sfat înțelept: vrei să-l cunoști pe om în adâncul lui? Ascultă-i conversația! Cuvintele lui reflectă calitatea inimii: „cuvântul revelează gândirea inimii omului” (v. 6). Ne sfătuiește să nu lăudăm pe cineva înainte de a fi vorbit. Să ascultăm puțin vorbind căci cuvintele sunt oglinda inimii. Atunci când trebuie să ne formăm o părere, ne grăbim. Să ascultăm persoanele care participă la discuție dezvăluind calitatea și valoarea sentimentelor și a gândurilor păstrate în taină: „defectele omului ies la iveală în discursul lui” (v. 4). În cuvânt mă descoperă pe mine: o inimă bogată și generoasă ce se deschide către ceilalți într-o prietenie caldă sau o ființă care nu conține nimic în interior, deșartă și superficială, fără să atingă miezul lucrurilor, care se bucură doar de cuvintele care îi fac plăcere… Două sute de ani mai târziu, Isus va împărtăși aceeași învățătură apostolilor săi. Sfântul Luca ne relatează în evanghelia de astăzi: „Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbeşte din prisosul inimii” (Lc 6,45).
În a doua lectură (1Cor 15,54-58) citim concluzia pe care sfântul Paul le-o prezintă corintienilor: este cântecul biruinței lui Cristos asupra morții și păcatului prin înviere. El încheie cu un strigăt de triumf: „Să-i mulțumim lui Dumnezeu care ne dă victorie prin Domnul nostru Isus Cristos” (v. 57). Cu moartea sa, el manifestă un nou mod de a fi și de a trăi care îi implică pe cei care cred în el: „când fiinţa aceasta supusă putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi fiinţa aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul scris: «Moartea a fost înghiţită de victorie. Unde este, moarte, victoria ta? Unde este, moarte, ghimpele tău?»” (v. 54-55). De acum înainte, altoiți în Domnul, devenim capabili să trăim ca el. Aceste rânduri sunt un cântec de mulțumire, cu care apostolul celebrează victoria lui Isus asupra păcatului și a morții. Această victorie este dublă: în primul rând, prin moartea sa mântuiește lumea, ne împacă cu Dumnezeu. Toată evanghelia ne spune și ne repetă că această iubire este mult mai mare decât toate păcatele noastre. În al doilea rând, prin învierea sa, Cristos este garanția propriei noastre învieri. Ne invită să vedem în înviere fundamentul speranței noastre: cu el vom învia și noi. Încheie prin a ne îndemna să ne unim cu Domnul pentru a lucra cu el, colaborând la opera de mântuire a lumii. Este certitudinea că eforturile noastre nu vor fi sterile: „fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi; prisosind totdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că munca voastră nu este zadarnică în Domnul!” (v. 58). Credința în biruința lui Cristos ne dă forța și curajul de a trece peste încercările vieții prezente. Nu ne rămâne doar să ne angajăm cu Dumnezeu în această luptă!
În Evanghelie de astăzi (Lc 6,39-45) se regăsește o mică colecție de cugetări ale lui Isus din care sfântul Luca trage câteva directive practice privind relațiile în cadrul comunității creștine. Discursul este adresat discipolilor. Începe cu un proverb popular: „Poate un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?” (v. 39). Întrebarea este foarte simplă. Scribii sau cărturarii se considerau călăuzele poporului. În biserica primelor secole, cei botezații erau numiți „luminați” pentru că lumina lui Cristos le deschisese ochii. Creștinii sunt cei care văd bine, știu să aleagă valorile potrivite pentru viață, sunt capabili să indice calea bună pentru cei care bâjbâiau în întuneric. Dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Isus avertizează discipolii despre pericolul pierderii luminii evangheliei. Ucenicul lui Cristos trebuie să fie conștient de propria responsabilitate de „a fi lumină a lumii”.
O zicală vine să completeze lecția pe care Isus o spune: „discipolul nu este superior învăţătorului, dar orice discipol instruit va fi la fel ca învăţătorul său” (v. 40). Nu se poate pretinde să ajungă la un grad de cunoaștere mai înalt decât învățătorul. Luca face referință la Cristos, învățătorul: Isus a fost insultat, judecat în mod fals, condamnat și nu a pronunţat sentinţe împotriva călăilor. Se roagă: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Lc 23,34).
Contradicțiile sunt evidențiate în comunitate creștină. Evanghelistul vrea chiar să zdrobească orice ambiție de a vedea judecători ai fraților, zădărnicind armonia, pacea comunității. Luca le dă acestor creştini denumirea de „ipocriți”, pe care Isus a adresat-o cărturarilor și fariseilor. Termenul desemnează pe cel care joacă teatru: se îmbracă ca un rege deși el nu este rege; se prezintă ca un sfânt deci este un bandit. „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău?” (v. 41). Cine vrea să se ridice drept judecător trebuie să înceapă cu el însuși. Înainte de a-i corecta pe alții [„scoaterea paiului din ochi”], trebuie să-și scoată „bârna” din propriul ochi, adică să verifice dacă comportamentul lor este într-adevăr în ton cu învățătura lui Cristos. Pericolul ipocriziei este în a dori să apari ceea ce nu ești. În acest domeniu nu trebuie să vă amăgiți pentru că ceea ce este cu adevărat se manifestă în lucrările pe care le faceți, așa cum rodul manifestă calitatea pomului: „orice pom se cunoaşte după fructele proprii” (v. 44). Cuvântul uman este comparat cu fructul pomului. Evanghelia preia rodul pomului, oferind astfel criteriul evanghelic de evaluare pentru oameni și situații: pomul nu este recunoscut după înfățișarea sau forma sa, ci după roadele pe care le produce.
Legătura cu tema cuvântului se produce abia la sfârșitul culegerii de zicale: „Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbeşte din prisosul inimii” (v. 45). Cuvintele trebuie să vină din inimă, adică dintr-o experiență interioară autentică, care presupune ascultarea învățătorului, Cristos. Suntem purtători ai cuvântului Domnului. În „caseta” inimii noastre există o singură comoară: milostivirea lui Dumnezeu! Isus spune: bunătatea inimii. Singurul lucru care contează, singurul care lipsește mereu!... Să luăm aminte!
Bibliografia [anul C]: Associazione “il filo – gruppo laico di ispirazione cristiana” - Napoli – www.ilfilo.org; Armellini F. (http://www.qumran2.net; Anno Liturgico C Archivi – commentivangelodomenica.it); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1997; Bono L., Preparare insieme l’omelia (C) 1977 it; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Dumea C. (www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro); Farinella P., http://www.paolofarinella.eu; Garcìa J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lectio divina (https://www.donbosco.it); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Mela R., http://www.settimananews.it/ascolto-annuncio; Orestano C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Piccolo G., (http://www.clerus.va); Predici și omilii (https://www.elledici.org); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com); Vianello A., https://incammino.blog.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu