XXX TPA (C): După exemplul vameșului, omul știe că are nevoie totdeauna de iertarea lui Dumnezeu

Fariseul și vameșul

Evanghelia: Luca 18,9-14 - În acel timp, ⁹ Isus a spus această asemănare, pentru unii care credeau în sinea lor că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi: ¹⁰ "Doi oameni s-au urcat la templu să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameş. ¹¹ Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. ¹² Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile». ¹³ Vameşul, stând departe, nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci îşi bătea pieptul zicând: «Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul!». ¹⁴ Vă spun că s-a întors acasă îndreptăţit acesta din urmă şi nu cel dintâi; căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat!"

Omilie

Parabola vorbește despre rugăciune dar, în realitate, este în joc modul de a concepe existența în raport cu Dumnezeu: rugăciunea este revelatoare a ceva care merge dincolo de rugăciunea însăși. În consecință, ceea ce trebuie îndreptat nu este în primul rând rugăciunea (ea este simplu rodul a ceva ce o precede), ci modul de a-l concepe pe Dumnezeu și mântuirea sa, pe noi înșine și pe aproapele.

Parabola fariseului și a vameșului (Lc 18,9-11) prezintă doi protagoniști, fiecare dintre ei întruchipând un mod diferit de a sta în fața lui Dumnezeu și a aproapelui.

Fariseul respectă cu scrupulozitate practicile religiei sale, și are mult spirit de jertfă. Nu se mulțumește cu strictul necesar, dar face mai mult. Nu postește doar o zi pe săptămână, așa cum prescria legea, ci două. Este adevărat, deci, că el respectă toate prescrierile legii, greșeala lui nu este ipocrizia. Greșeala lui stă în încrederea în propria dreptate. Consideră că Dumnezeu îi este dator: nu așteaptă milostivirea sa, nu așteaptă mântuirea ca un dar, ci mai degrabă ca o răsplată datorată pentru munca depusă. Spune: ”O, Dumnezeule, îți mulțumesc”, făcând în felul acesta să apară în fața lui Dumnezeu propria dreptate, însă această conștiință despre o dependență de la început de Dumnezeu se pierde pe drum. Atât este de adevărat că el ”plecând de la acel îți mulțumesc spus la început” nu se roagă: nu privește la Dumnezeu, nu se confruntă cu El, nu așteaptă nimic de la el, nici nu-i cere nimic. Se concentrează asupra sa și se confruntă cu alții, judecându-i cu duritate. În această atitudine a sa nu există nimic din rugăciune. Nu cere nimic, și Dumnezeu nu-i dă nimic.

Și un vameș urcă la templu să se roage, și atitudinea sa este exact opusul atitudinii fariseului. Se oprește la distanță, își bate pieptul și spune: ”O, Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul”. Spune adevărul: este angajat cu munca la romanii invadatori și este exigent să ceară tributul: da, cu siguranță este un păcătos. Umilința sa nu constă în a se înjosi: poziția sa este, de fapt, exact aceea pe care el o descrie, așa cum și respectarea legii din partea fariseului era reală. Dar este conștient că este păcătos, se simte un om care are nevoie de schimbare și, mai ales, știe că nu poate pretinde nimic de la Dumnezeu. Nu are nimic cu ce să se mândrească, nu are nimic de pretins. Poate doar să ceară. Se bazează pe Dumnezeu, nu pe sine însuși. Concluzia este clară și simplă: singurul mod concret de a sta în fața lui Dumnezeu ”în rugăciune și, mai înainte, în viață” este acela de a se simți continuu unul care are nevoie de iertarea și de iubirea sa.

Faptele bune trebuie să le facem, dar nu este cazul să ne lăudăm. După cum nu este cazul să facem comparație cu alții. (don Bruno Maggioni [28.10.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).