Măreţia lui Ioan Paul al II-lea? Sfinţenia vieţii sale

Fericitul Ioan Paul al II-lea (1920-2005)

http://isichi.files.wordpress.com/2013/10/karol-wojtyla-omul-sfc3a2ritului-de-mileniu-de-l-accattoli.pdf

 

Într-un secol, istoria rămâne caracterizată de "evenimente"; într-un deceniu sunt persoanele şi acţiunile lor - chiar şi acţiunile mici - care o determină. Dacă acest lucru este adevărat, să-mi fie permis să sintetizez istoria vieţii lui Ioan Paul al II-lea - aşa cum o văd eu - cu o mică anecdotă.

 

Într-una din vizitele sale în Polonia a observat o bucată de pâine pe pământ; a îngenuncheat, a sărutat-o şi a pus-o pe iarbă pentru ca s-o mănânce păsările.

 

Numai o persoană cu picioarele bine înfipte în pământ şi cu privirea îndreptată spre cer poate să capteze mica minune a vieţii, în mijlocul aglomeraţiei zilnice. Astăzi s-ar spune că este gestul unui ecologist; un teolog ar preciza că este un gest al celui care îl iubeşte pe Dumnezeu prin intermediul creaţiei. Cheia a ceea ce Biserica numeşte "sfinţenie" se înrădăcinează, întocmai, în a trăi în mod neobişnuit lucrurile obişnuite.

 

Însăşi Piaţa "Sfântul Petru", care a fost martoră, la 13 mai 1981, a atentatului împotriva vieţii papei polonez, săvârşit de un asasin profesionist, a constituit la 1 mai, după treizeci de ani, cadrul impunător al beatificării sale. Ce s-a întâmplat între aceste două date?

 

Multe lucruri s-au întâmplat în cei 26 de ani ai Pontificatului celui de-al 264-lea papă din istoria Bisericii. Între toţi predecesorii săi, a fost cel care a călătorit cel mai mult (un sută de călătorii, ajungând în 145 de ţări şi la 150 de destinaţii interne din Italia), cel care a publicat mai multe documente şi care a rostit mai multe discursuri (se calculează circa 180 de milioane de cuvinte), primul care a publicat cărţi de memorii sau de gânduri, devenite toate nişte bestseller.

 

Şi totuşi, pentru ceea ce a avut loc la 1 mai, nu acestea sunt lucrurile cele mai importante. Puţin după alegerea sa, în timp ce se îndrepta spre un sanctuar al Fecioarei, cu câţiva dintre colaboratorii săi, i-a întrebat: "Care este lucrul cel mai important pentru papa în viaţa sa în viaţa sa, în munca sa?". Ei i-au răspuns: "Probabil unitatea creştinilor, pacea în Orientul Mijlociu, distrugerea cortinei de fier...?". Dar el a replicat zâmbind: "Pentru papa, cel mai important lucru este rugăciunea".

 

Cu siguranţă Ioan Paul al II-lea merită apelativul de "mare", pentru ansamblul pontificatului său. Însă adevărata lui măreţie este în sfinţenia sa; nu în activitatea sa.

 

Am citit de curând un interviu luat lui Arturo Mari, fotograf oficial al papei. Printre sutele de mii de fotografii făcute în călătorii, cu tot felul de personalităţi şi cu mulţimi enorme, este întrebat care ar fi fotografia sa preferată. Mari răspunde: "aceea pe care i-am făcut-o cu câteva zile înainte de moartea sa, în capela privată, în Vinerea Sfântă din anul 2005. Era foarte bolnav, dar a voit să fie prezent, într-un fel, la tradiţionala Via Crucis la Colosseum". În fotografie este văzut cum îmbrăţişează cu forţă un mare crucifix sprijinit de faţa sa. O sinteză completă a pontificatului său, centrat în rugăciune şi în suferinţă, prin care a trăit în grad eroic virtuţile creştine.

 

Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu vreau să spun că Wojtyla nu avea defecte. Şi nici că pontificatul său lung a fost scutit de erori. Cine cunoaşte procesele canonice de canonizare ştie bine că ele sunt ca o privire printr-o puternică lentilă de mărire: pielea aparent curată arată toate micile riduri şi efectele timpului. Şi experţii în istoria Bisericii ştiu bine că sunt necesari ani pentru a evalua exhaustiv pontificatele marilor papi. Ceea ce vreau să spun este că, după concluziile procesului, el a luptat cu tenacitate împotriva propriile defecte, a mărit virtuţile sale luptând şi a reuşit să îndrepte spre Dumnezeu acţiunile dintr-un pontificat plin de realizări.

 

Impresia mea este că s-a înţeles imediat, cu claritate deosebită, că Biserica este astfel mai mult în bazele sale decât în cupola sa şi că naţiunile nu sunt politicienii lor ci oamenii lor. Călătoriile sale continue în toată lumea aveau ca obiectiv acela de a reafirma că în bărbatul şi în femeia obişnuiţi se află cheia.

 

Proclamând insistent că "drepturile omului sunt şi drepturi ale lui Dumnezeu", spunea ceva mai mult decât o frază frumoasă. O însoţea cu o denunţare concretă a scandalurilor din secolul al XX-lea: genocidurile şi crimele împotriva umanităţii; apartheidul, tortura şi foametea; atacurile împotriva libertăţilor civile, a drepturilor politice sau a drepturilor economico-sociale; războaiele şi atacurile împotriva dreptului la viaţă; autodeterminarea popoarelor sau discriminarea împotriva minorităţilor. Probabil tocmai pentru aceasta încuraja mereu să se lupte pentru "o societate în care nimeni să nu fie aşa de sărac încât să nu aibă nimic de dat altora şi nimeni să nu fie aşa de bogat încât să nu poată primi nimic de la alţii".

 

Despre Ioan Paul al II-lea au fost făcute numeroase studii cu privire la capacitatea lui de comunicare. Cu siguranţă, în lumea imaginii a fost un protagonist indiscutabil, probabil pentru că se simţea în largul său atunci când comunica. Nu dintr-un narcisism al celui care ştie că "dă bine" la televiziune, ci pentru că se bucura în transmiterea adevărului.

 

Probabil analiza cea mai adevărată a făcut-o un jurnalist de la New York Times în septembrie 1987. În acel an, Papa a fost în Statele Unite şi jurnalistul îşi punea întrebarea cu privire la succesul pe care îl avea Ioan Paul al II-lea în mass-media. Acelaşi jurnalist şi-a răspuns: "Papa domină televiziunea pur şi simplu ignorând-o".

 

Acest răspuns avea să facă părul măciucă experţilor de imagine. Dar era o diagnoză bună. El ignora telecamerele pentru că privea mai presus de reflectoare. Nu depindea de acestea, ci de necesităţile interlocutorilor săi.

 

Spaniolul Joaquin Navarro-Valls, care a fost purtătorul său de cuvânt, spunea: "A arătat unei întregi generaţii că tema despre Dumnezeu este inevitabilă. Era convins că nu este posibil să se înţeleagă fiinţa umană dacă se face abstracţie de Dumnezeu. În mod instinctiv înţelegea că, fără Dumnezeu, omul este numai un trist animal ingenios".

 

Gorbaciov l-a numit "prima autoritate morală de pe Pământ". Această autoritate morală a proiectat-o în multe direcţii. Probabil acţiunea cea mai incisivă a fost rolul său în prăbuşirea regimurilor comuniste din estul Europei. Cu siguranţă presiunea lui Reagan, cu "scutul său spaţial" şi slăbiciunea economică şi politică a lumii sovietice, au fost decisive pentru prăbuşirea finală. Totuşi, atunci când Ioan Paul al II-lea a început să vorbească despre socialism ca despre "o paranteză în istoria Europei", popoarele slave au abandonat penumbra lor istorică, lovind conştiinţa Occidentului. Acesta a fost începutul sfârşitului. Atunci când au învins frica, a început opoziţia sistematică şi zidurile s-au crăpat ajungând să se prăbuşească. De la Budapesta la Berlin, de la Praga la Sofia şi Bucureşti, valul iniţiat la Varşovia de Ioan Paul al II-lea a dezrădăcina totalitarismul din milioane de inimi.

 

Probabil cel mai surprinzător lucru al lui Ioan Paul al II-lea a fost capacitatea lui excepţională de a-i mobiliza pe tineri. Cele mai mari concentrări de persoane care s-au văzut vreodată în Orient şi Occident l-au avut pe el ca protagonist: trei milioane la Roma (august 2000), peste patru milioane la Manila (ianuarie 1995). Motivul? Amestecul său de carismă şi exigenţă morală. El nu a ascuns niciodată exigenţele vieţii creştine. Slab şi fragil, văzând deja apropiată ora morţii sale, aflând că o mulţime de tineri s-au adunat în piaţa Sfântul Petru pentru a fi aproape de "Papa prietenul", Ioan Paul al II-lea a şoptit ultimele sale cuvine: "V-am căutat, acum voi aţi venit la mine şi pentru aceasta vă mulţumesc". La 1 mai s-au întors. Piaţa din Vatican era o sărbătoare de tineri.

 

Experţii proceselor de canonizare în mod obişnuit condensează în trei termeni cheia sfinţeniei unei persoane: vox populi, faima de sfinţenie printre oameni; vox Ecclesiae, recunoaşterea virtuţilor sale din partea Bisericii; vox Dei, un fapt extraordinar, fără explicaţie ştiinţifică, întâmplat graţie mijlocirii sale, adică, o minune. Aceşti trei "termeni" au răsunat cu vigoare specială în acea piaţă milenară, "Sfântul Petru". Acel strigăt "Sfânt imediat", creat în mod spontan în după-amiaza zilei de 8 aprilie 2005, a fost declinat cu tonalităţi inedite în acea dimineaţă romană din ziua de 1 mai 2011.

 

[Acest articol a fost publicat şi de cotidianul spaniol El Mundo, din 2 mai 2011]

* Rafael Navarro-Valls este profesor la Facultatea de drept din Universitatea Complutense din Madrid şi secretar general al Real Academia de Jurisprudencia y Legislación spaniolă. (După Zenit, 4 mai 2011; traducere de pr. Mihai Pătraşcu; sursa: http://ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20110521).