Părintele Jacques Hamel a fost ucis marţi, în timp ce oficia liturghia în biserica catolică din Saint-Etienne-du-Rouvray, localitate în nordul Franţei (26 iulie 2016)

Părintele Jacques Hamel martirizat marți, 26 iulie 2016 - foto: Le Figaro

Părintele Jacques Hamel a fost ucis marţi, în timp ce oficia liturghia în biserica catolică din Saint-Etienne-du-Rouvray, localitate în nordul Franţei. Doi bărbaţi înarmaţi au intrat în biserică şi i-au închis pe cei aflaţi la slujbă - preotul, două măicuţe şi trei enoriaşi. O călugăriţă a reuşit să fugă şi să alerteze poliţia. Atacatorii i-au tăiat gâtul preotului şi au rănit grav o altă persoană. Cei doi bărbaţi au fost neutralizaţi de forţele de ordine când au ieşit afară. Gruparea teroristă Daesh (Stat Islamic) a revendicat atacul.

 

În continuare: http://stiri.tvr.ro/cine-este-parintele-jacques-hamel-ucis-in-timpul-luarii-de-ostatici-dintr-o-biserica-din-franta_76777.html

 

Fii gata

Costache Ioanid și soția sa, Leana.
(sursă: https://rodiagnusdei.files.wordpress.com).

 

Cum tremură-n mână săgeata,
în arc de viteaz vânător,
cum toamna-şi adună cocoarele ceata,
fii gata, fii gata de zbor!

Te-aşteaptă în slavă răsplata,
cununa de brav luptător.
Curând  Salvatoru-și recheamă armata;
fii gata, fii gata de zbor!

Un Prunc ni s-a dat în Efrata,
ce-a fost până azi Salvator.
Şi-acum, înainte de-a fi Judecata,
fii gata, fii gata de zbor!

Cum tremură-n mână săgeata,
în arc de viteaz vânător,
c-un strigăt în piept de voios Maranata!
fii gata, fii gata de zbor!

 

de Costache Ioanid

 

Demonii - de Fiodor M. Dostoievski

 

A-l citi pe Dostoievski înseamnă să te predai unei forţe hipnotizante care îţi subjugă cugetul aruncându-l într-o zbuciumată şi întunecată lume a ideilor care devorează oameni. Chiar dacă ştii că răneşte, nu-i poţi rezista. Insuportabilul calvar al eroilor, disecţiile sufleteşti şi trăirile interioare ce taie respiraţia se transmit prin paginile cărţii la cititor şi mintea începe să vadă lumea în profunzime. Mereu am găsit revelatoare romanele lui Dostoievski şi aşa s-a insinuat semnul meu de carte în Demonii.

 

Construit ca o temniţă în care domneşte Răul în formele sale cele mai odioase, universul dostoievskian este scena pe care demonul moral Nikolai Stavroghin îşi împleteşte destinul cu cel al revolutionarului Piotr Verhovenski, ucigaş fără scrupule şi lider al unei bande de nihilişti care anticipează socialismul sângeros al secolului XX. Atras de misterul care-i incojoara pe cei doi eroi profund negativi ai romanului, cititorul descoperă treptat ticăloşiile pe care aceştia le ascund.

 

Demonul moral

 

Trecutul tulbure al lui Stavroghin şi purtarea excentrică din societate îi câştigă în scurt timp titlul de nebun dar toate îi sunt iertate prin prisma irezistibilei sale carisme. Însă el nu e nebun în sensul perceput de societate, ci trăieşte într-o lume a experimentărilor pe propriul său suflet: pare să îşi dorească suferinţa celor din jur pentru a se răni pe sine. Râsul diabolic care însoţeşte infamele sale relaţii cu femeile şi sângele de pe mâinile demonului moral care este Nikolai Stavroghin îl transformă pe eroul lui Dostoievski într-un adevărat monstru imposibil de descifrat, simbol etern al Răului.

 

Stavroghin respiră Răul. El este Răul. Spre deosebire de Raskolnikov (eroul din Crimă şi pedeapsă), Stavroghin încearcă în zadar să-şi elibereze cugetul de crimele sale,  căutarea unei ieşiri fiind zadarnică, pedeapsa supremă din parte unui scriitor care îşi târăşte personajele în păcat, dar le arată mereu calea către izbăvire. Uluitoarea spovedanie la călugărul Tihon deschide o fereastră către sufletul acestui nefericit damnat şi aruncă o lumină nouă peste întreaga poveste, împingând cititorul către o prelungă meditaţie. Şi asta nu e tot…

 

Demonii revoluţionari

 

Păstrându-şi sângele rece în momentul când apasă pe trăgaci sau când înşeală pe cei a căror încredere o câştigă ca un escroc veritabil, Piotr Verhovenski îşi pierde cumpătul doar în faţa calmului lui Stavroghin, pe care îl visează lider al Revoluţiei al cărui exponent este. E greu de spus însă care dintre cei doi este mai odios, pentru că Piotr conduce o organizaţie secretă menită să răstoarne ordinea în Rusia ţaristă prin crimă şi calomnie.

 

Manipulat de abilul Verhovenski, grupul de „revolutionari” derutaţi acţionează anticipând socialismul necruţător care îşi va  atinge apogeul prin comunism şi fascism în Europa secolului XX. Prin vocea teoreticianul Şigaliov, care explică entuziast crimele care urmează a fi comise, Dostoievski observă direcţia tragică în care se îndreaptă noua ideologie: „Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eliminate sau executate. Unui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul!”

 

Un roman uriaş

 

Un roman uriaş. Asta pot spune despre Demonii lui Dostoievski.

 

Dacă l-am înţeles în totalitate? Cu siguranţă nu, e o carte care se digeră mental foarte greu.

 

Dacă îl voi reciti peste 10 ani? Cu siguranţă voi reciti Demonii, împreună cu toată opera lui Dostoievski din care mai am de devorat microromanele şi Jurnalul de scriitor.

 

Este Dostoievski stăpânul minţii celui care-l citeşte? Fără îndoială.

 

O recomandare de final? Lăsaţi-vă stăpâniţi de un geniu şi… citiţi clasicii!

(Sursă:

http://www.vladbogos.ro/blog/2010/04/09/demonii-dostoievski/).

 

Cântecile gregoriane - chants for St. Ursula

† Duminica a 17-a de peste an (C): O școală a rugăciunii [24 iulie 2016]

Tatăl nostru - by James Tissot

Evanghelia Luca 11,1-13: În acel timp, Isus se afla într-un loc oarecare şi se ruga. Când a terminat, unul dintre discipolii săi i-a spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui”. Atunci le-a zis: „Când vă rugaţi, spuneţi: «Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta! Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită!»” Apoi le-a spus: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi merge la el la miezul nopţii şi-i spune: «Prietene, împrumută-mi trei pâini pentru că un prieten al meu a sosit la mine dintr-o călătorie şi nu am ce să-i pun înainte!», dacă celălalt dinăuntru, răspunzând, îi zice: «Nu mă deranja; uşa este deja închisă şi copiii sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau», vă spun, chiar dacă nu se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistenţa lui se va scula şi-i va da ceea ce are nevoie. De aceea şi eu vă spun: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide! Căci oricine cere primeşte; cine caută găseşte; iar celui care bate i se va deschide. Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte un şarpe, sau dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion? Aşadar, dacă voi, cei care sunteţi aici, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?”

Omilie

 

 

Lecturile biblice din această duminică se prezintă ca o şcoală de rugăciune. La început avem mijlocirea lui Abraham pentru locuitorii Sodomei. Din cauza păcatelor lor, au primit o pedeapsă bine meritată. Această discuţie dintre Abraham şi Dumnezeu se prezintă ca o tocmeală orientală: se porneşte de la 50 şi scade până la 10. Abraham se străduieşte să facă ceea ce este bun în viaţa oamenilor; el crede că cei drepți vor salva lumea. Mijlocirea lor are mai multă greutate pentru soarta omenirii decât are răul. Abraham se încrede în dreptatea lui Dumnezeu care merge până la cruțarea vinovatului până la al face cizelându-l nevinovat.

 

Oraşul Sodoma este prezentat ca cel mai rău dintre toate păcatele. Dar când te uiţi atent, vezi bine că răul este încă acolo. În fiecare zi, ziare, radioul şi televiziunea ne aduc cele mai noi știri din politică, crimă şi perversiune. Atunci, ce e de făcut? Ispita mare ar fi să ne tânguim despre această lume stricată. Dar Abraham ne învață pentru schimbarea privirii. În mijlocul tuturor acestor perversități, mai este și un drept. Generozitatea lor ne aminteşte că nimic nu este definitiv pierdut.

 

Ca și Abraham, suntem invitați să stăm în prezența Domnului. Misiunea comunităţilor creştine este tocmai de a interveni pentru această lume pe care Dumnezeu a iubit-o aşa de mult. Dacă îi vom iubi pe alţii ca și creştini, vom trebui să-i purtăm în rugăciune înaintea Domnului. Această rugăciune îi va ajuta să-și schimba viața. Ca și Abraham, suntem siguri că mica rămăşiţă de credincioşi poate salva mulțimea de oameni.

 

Din păcate, în tocmeala cu Dumnezeu, Abraham nu a mers suficient de departe. El s-a oprit la zece drepţi. Dar, iată, că  apostolul Paul ne aduce o veste bună: rămâne un drept – este însuși Isus. Prin patima, moartea şi învierea sa, oferă mântuire întregii omeniri; soarta noastră este legată de Isus Cristos: el a înviat; suntem chemaţi la înviere. Suntem creştini botezați: noi credem că puterea lui Dumnezeu este în viețile noastre. Cristos este prezentat ca singurul drept care nu obosește  niciodată să dea milostivire.

 

Evanghelia aduce cu sine încă mai departe spre învățarea rugăciunii. Este Isus însuşi care ne dă exemplu. El se roagă adesea mult timp. I se întâmplă  să petreacă nopţi întregi în rugăciune. Astăzi, el vrea să-i unească pe toți în rugăciunea sa. Acest lucru este important deoarece el ne permite să intrăm într-o relație totdeauna mai puternică şi totdeauna mai profundă cu Dumnezeu. Adesea se spune persoanelor în vârstă: „Atâta timp cât te poţi ruga, nu sunteți inutili pe acest pământ”. Este adevărat, lumea noastră are o mare nevoie de rugăciunea tuturor.

 

În rugăciunea pe care Isus ne-a învăţat-o, toate sunt în relaţie cu Dumnezeu şi cu alţii. El ne învaţă la rândul nostru să ne îndreptăm spre el ca spre un Tată plin de tandrețe. Primele cereri ne spun că trebuie să ne preocupe împărăția lui Dumnezeu, gloria şi voința sa. Ceea ce este cel mai important: „sfințească-se numele tău...”. În viaţa şi în lumea noastră să fie manifestată sfințenia lui Dumnezeu. Prin aceste cereri ne exprimăm recunoştinţa noastră față de Tatăl care ne umple cu iubirea sa. Răspunsul nostru trebuie să fie aceleia a unei iubiri care urmăreşte triumful împărăției sale.

 

A doua parte a „Tatălui nostru” privește la nevoile noastre şi cele ale lumii noastre. Cu încrederea să cerem lui Dumnezeu pâine ce avem nevoie de fiecare zi. Ne gândim desigur la hrana materială necesară pentru a trăi. Dar sfântul Ciprian ne aminteşte că pâinea cea mai esenţială este Euharistia. Ne dorim ca creştinii adesea mâncând pâinea aceasta să fie transpuși de Cristos. Trebuie să dorim ca și creștinii să se hrănească adesea din pâinea aceasta pentru ca să fie transformați de Cristos. Aici se găsesc toate lumina şi puterea harului său.

 

„Ne iartă greşelile noastre...”. Dumnezeu se arată ca Tatăl când iertarea sa ne eliberează inimile noastre şi ne face să revenim la viață. Şi dacă cerem iertare, este pentru că noi înşine am învăţat să iertăm pe fraţii noştri. „Nu ne duce în ispită...”. Această ispită este cea a disperării, atunci când ne gândim că Dumnezeu ne abandonează. Isus ne învaţă să ne îndreptăm spre Tatăl pentru a-i cere să ne elibereze de acest rău care caută să ne distrugă.

 

În rugăciune vom găsi adevărata bucurie. Prin ea găsim curajul de a iubi așa cum Isus iubește şi cu el. Ea va face viaţa noastră vrednică de Dumnezeu și rodnică. Da, Doamne, învață-ne să ne rugăm. Învaţă-ne să ne întoarcem spre Tatăl nostru cu încredere și perseveranță. Amin.

 

(pr. Jean Compazieu [2013]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/4018-homelie-du-17eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

Sfânta Maria Magdalena (sec. I)

„Nu mă atinge” [Noli me tangere] - by Alexander Ivanov (1834-1836)

Biserica latină era obişnuită să le amintească în liturgie pe cele trei femei despre care vorbeşte Evanghelia şi pe care liturgia greacă le comemorează separat: Maria din Betania, sora lui Lazăr şi a Martei, nenumita păcătoasă „căreia i s-a iertat mult pentru că a iubit mult”, şi Maria Magdalena sau din Magdala, posedata salvată în mod miraculos de către Isus pe care ea l-a urmat şi i-a stat în preajmă împreună cu alte femei până la răstignire şi a avut privilegiul de a-l vedea înviat. Identificarea celor trei femei a fost facilitată de numele Maria comun cel puţin la două şi de părerea sfântului Grigore cel Mare care consideră că a fost indicată în toate pasajele evanghelice una şi aceeaşi femeie.

Coordonatorii noului calendar, reconfirmând comemorarea unei singure Maria Magdalena fără altă indicaţie, cum ar fi adjectivul „păcătoasă”, au intenţionat să celebreze femeia sfântă căreia Isus i-a apărut după înviere. În capitolul al şaptelea sfântul Luca, după ce a descris ungerea păcătoasei care pătrunde pe neaşteptate în sala ospăţului şi toarnă pe picioarele lui Isus unguente parfumate pe care apoi le şterge cu părul propriu, continuă astfel relatarea sa: „Apoi Isus mergea prin oraşe şi sate... şi cu el mergeau cei doisprezece, precum şi unele femei, care fuseseră vindecate de spiritele rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care fuseseră alungaţi şapte diavoli, Ioana... şi multe alte femei, care îi ajutau cu bunurile lor”.

Necunoscuta păcătoasă, care datorită căinţei desăvârşite a meritat iertarea păcatelor, este deosebită de Magdalena, foarte cunoscută, care îl urmează în mod constant pe Isus din Galileea în Iudeea, până la picioarele crucii, fiind cea care, graţie iubirii arzătoare, îşi primeşte răsplata în ziua învierii. Ea este în mod inconfundabil „lângă crucea lui Isus”, apoi în veghere plină de iubire „aşezată în faţa mormântului”, în sfârşit în zorii noii zile este prima care merge din nou la mormânt, unde ea îl revede şi-l recunoaşte pe Cristos înviat din morţi. Magdalenei, în lacrimi pentru că a văzut mormântul gol şi marea piatră dată la o parte, Isus i se adresează numind-o în mod simplu pe nume: „Maria!”, încredinţându-i anunţarea marelui mister: „Mergi şi spune fraţilor mei: mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru!” Aceasta este Magdalena pe care Biserica o comemorează astăzi şi care, după o veche tradiţie greacă, s-ar fi dus să trăiască la Efes, unde ar fi murit. În acest oraş îşi stabiliseră locuinţa şi Ioan, apostolul predilect, şi Maria, Mama lui Isus.

(Sgarbossa M., Luigi Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei; sursă: http://www.ercis.ro).

Cum mor sfinţii

„Am povestit moartea multor sfinţi, dar toţi mi-au confirmat adevărul acestei intuiţii creştine antice. Când moare un sfânt, este moartea cea care moare”: cu aceste cuvinte carmelitanul desculţ Antonio Maria Sicari începe volumul său Cum mor sfinţii (Milano, Ares, 2016, 218 pagini) revelând perspectiva vitală cu care tratează o temă aparent lugubră. De fapt, aşa cum relatează el însuşi, un prieten, văzând manuscrisul, a obiectat: „Nu va fi un pic tristă lectura acestei cărţi?”. În realitate autorul vrea să demonstreze că se poate înfrunta acest moment inevitabil în mod senin, adică se poate „merge la întâlnirea cu moartea cu certitudinea bucuroasă că se îmbrăţişează Viaţa, după ce pe pământ s-a putut omeneşte contempla Germenul Mântuirii”.

 

Sicari nu trasează o teologie spirituală sau o metafizică, un soi de tratat a priori, ci îndrăzneşte să intre în trăirea experienţială a o sută de sfinţi care ne-au precedat pentru a evidenţia „cum” au înfruntat ultimele lor momente de respiraţie umană, înainte de a se lăsa străpunşi de respiraţia Suflului şi a ajunge să contemple Faţa lui Dumnezeu. Naraţiunea se dezvoltă în opt tipologii dintre care fiecare cuprinde, în ordine cronologică, persoane ca noi, aparţinând la epoci şi secole diferite, la culturi şi locuri sociologice îndepărtate sau necunoscute pentru a ajunge apoi în concluzia mariană, versurile pe care Dante le dedică Fecioarei, cea care îi fascinează pe sfinţi: „În a rămas acolo în faţa mea / Regina cerului cântând aşa de dulce ca niciodată să nu plece preaiubitul”. Prima tipologie se intitulează A muri martiri; a optat pentru părintele Pino Puglisi, al cărui nume evocă un cartier de la periferia oraşului Palermo „unde mafia cultiva printre tineri viitoarea sa lucrare”. Cum a reacţionat când a sosit momentul fatidic? „«Mă aşteptam la asta» a spus cu un zâmbet bun de neuitat în timp ce asasinul îi trăgea un glonţ în ceafă”.

 

Rita de Cascia, pentru a doua tipologie A muri de iubire, ne dăruieşte „nu numai un miracol respectuos, ci un schimb mistic: timp de mulţi ani Rita a purtat pe fruntea sa rana dureroasă a spinului acum, la sfârşitul acelei pătimiri, Cristos îi dăruia pe bună dreptate un trandafir”. Rita îl dorise şi părea că delirează. În plină iarnă cu un strat de zăpadă în grădină, a cere un trandafir? Şi două smochine coapte? Şi totuşi chiar acesta a fost darul.

 

Katharine Mary Drexel, fiică a unor bancheri bogaţi, întrupează tipologia A muri de pasiune eclezială. De fapt, graţie „risipirii” tuturor averilor pentru promovarea indienilor şi negrilor din America, s-a ajuns la abrogarea legilor de segregare rasială. După şaptesprezece ani de cvasi-imobilitate, în 1955 „a murit cu această dulce rugăciune pe buze: «O, Duhule Sfânt, vreau să fiu o pană în aşa fel încât respiraţia ta să mă poată duce unde vrei tu»”.

 

A muri de caritate maternă este un dar mare, în acelaşi timp neaşteptat şi cultivat, cum scria Annalena Tonelli, misionară laică printre cei din urmă din Kenya şi din Somalia. „Aş vrea ca toţi cei pe care-i iubesc să înveţe să vadă moartea cu simplitate. A muri este ca şi cum s-ar trăi. Viaţa mea este pentru ei, pentru aceşti mici bolnavi, pentru cei mutilaţi în trup şi în spirit, pentru nenorociţii care n-au meritat asta. Dacă eu aş putea trăi şi muri de iubire! Oare mi se va da asta?”. În seara zilei de 5 octombrie 2003, în timp ce „mergea singură în compania Euharistiei” în micul spital încă neterminat, a fost lovită de două gloanţe de puşcă trase în ceafă. Dar acordat.

 

Pictor promiţător şi iubitor al Frumuseţii, polonezul Adam Chmielowski, profund implicat de acel Ecce Homo pe care încerca să-l picteze, a dedicat viaţa sa celor lipsiţi îmbrăcat într-o tunică săracă, spunând să fie numit Albert „care s-a făcut tatăl săracilor”. Torturat de un cancer la stomac a refuzat patul şi a voit să moară pe o rogojină şi o pernă de paie printre săracii săi. A muri de caritate paternă deci „pentru a marca diferenţa dintre caritate şi orice altă filantropie”.

 

Leopold Mandić, care petrecea de la zece la cincisprezece ore pe zi în confesional, cu caracter focos se simţea aproape de cel care era fragil, mereu cu spiritul senin şi „decis să moară de trude apostolice”. Asupra lui „apăsau neliniştile celor pe care el i-a întărit şi cărora le-a spus: «Voi face pocăinţă eu!»”. O tumoare la esofag îl distrugea; la cuvintele „«O, milostivă, o, blândă, o, dulce Fecioară Marie» cântate de confraţi a adormit, ca un bătrân copil în braţele celei pe care a numit-o mereu cu duioşie (în limbajul vechilor veneţieni) Paróna benedeta”.

 

O tânără de optsprezece ani, Chiara Badano, lovită de un osteosarcom de gradul patru şi de aceea condamnată să moară, a ştiut să facă „jocul Domnului” şi cu noul său nume, ales de Chiara Lubich, „Chiara Luce pentru că este Lumina care învinge lumea”, a ştiut „să transforme pătimirea sa în cântare nupţială”. A spus mamei: „Ciao, fii fericit pentru că eu sunt fericită”. Martoră a lui A muri nevinovaţi.

 

Distrus de dezordinea din viaţa sa, Jacques Fesch este condamnat la moarte pentru asasinarea agentului care urma să-l aresteze. Nimic nu părea să prevestească posibilitatea de A muri sfinţi. În închisoare ajunge la el harul lui Dumnezeu, se converteşte şi „transformă închisoarea sa într-o chilie de călugăr şi reglementează viaţa sa, ducând o intensă viaţă de rugăciune”. Se pregăteşte să trăiască execuţia ca un martir. „La 30 septembrie 1957, al şaizecea aniversare a morţii sfintei Tereza a Pruncului Isus, în Jurnal scria: «ultima zi de luptă. Mâine la ora asta voi fi în cer. Complet mizerabil cum sunt, îmi este făcută marea onoare de a-l putea imita pe Domnul nostru Isus Cristos»”.

 

Rămâne deschisă, pentru oricine citeşte aceste relatări, întrebarea de fond: eu cum voi muri? Care va fi darul meu oferit lui Dumnezeu, Bisericii şi omenirii? Răspunsul lui Georges Bernanos ne aminteşte că „nu se moare fiecare pentru sine, ci unii pentru alţii, sau eventual în locul altora, cine ştie!”.

 

(Dobner Cristiana, „Într-o carte de Antonio Maria Sicari”; după L'Osservatore Romano, 1 mai 2016; traducere de pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://www.ercis.ro/).