Octavian Paler - Avem timp | |
Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga, sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou, sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine, avem timp sa citim si sa scriem, sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris, avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam, avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu. Avem timp pentru ambitii si boli, sa invinovatim destinul si amanuntele, avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile, avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam, avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem, avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea, avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem. Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru putina tandrete. Cand sa facem si asta - murim. Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !! Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita. Restul ... depinde de ceilalti. Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie Altora s-ar putea sa nu le pase. Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi Am invatat ca nu conteaza ce ai in viata Ci pe cine ai. Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva. Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca Ci cu ceea ce poti tu sa faci Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva Am invatat ca oricum ai taia Orice lucru are doua fete Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi Am invatat ca poti continua inca mult timp Dupa ce ai spus ca nu mai poti Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie Indiferent de consecinte Am invatat ca sunt oameni care te iubesc Dar nu stiu s-o arate Am invatat ca atunci cand sunt suparat am dreptul sa fiu suparat Dar nu am dreptul sa fiu si rau Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul. Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten Oricum te va rani din cand in cand Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta. Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti Am invatat ca indiferent cat de mult suferi, Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta. Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea Dar ca tu esti responsabil pentru ceea ce devii Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc. Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc Si nu faptele sale Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru Si pot vedea ceva total diferit Am invatat ca indiferent de consecinte Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore De catre oameni care nici nu te cunosc. Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta. Am invatat ca scrisul Ca si vorbitul Poate linisti durerile sufletesti Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult Iti sunt luati prea repede ... Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit. |
joi, 8 noiembrie 2012
"Avem timp" de Octavian Paler
miercuri, 7 noiembrie 2012
Laicul – transparenţa lui Cristos în agonie
Chantal de Clergerie – protagonista din La joie – reprezintă pentru autorul nostru tânăra şi laicul creştin în căutarea sfinţeniei. Este o Tereza de Lisieux în lume, miracol de frumuseţe şi puritate, eroină a harului, împărţitoare de bucurie. Trăind într-un ambient viciat psihic, aşa încât sfinţenia sa este considerată un caz clinic, ea îşi asumă mediocritatea tatălui său, siguranţa plină de plictiseală a doctorului La Pérouse şi iubirea faţă de Răul a lui Feodor, poartă la eliberarea de minciună pe bunica sa şi, împreună cu abatele Chevance, smulge din abisul nimicului pe abatele Cénabre prin viaţa şi moartea sa.
În realitate, Chantal este şi ea icoana lui Cristos. Datoria sa este – ca toţi ceilalţi sfinţi ai lui Bernanos – de a-l face văzut pe Cristos; destinul său personal nu are multă importanţă, dar descoperă ceva din unicul necesar: iubirea lui Isus suferind. Vocaţia sa este de a purta cu Cristos povara sufletelor, „pentru a împlini opera unică pentru care s-a născut: mântuirea acelor sărmani de care se simţea responsabilă în faţa lui Dumnezeu” (La joie, 680). Vocaţia sa are deci dimensiune expiatorie[1]. Într-un episod al romanului descoperă acest adevăr. Aceasta se întâmplă când trebuie să-o poarte pe spate pe bunica nebună al cărei păcat de asasinat l-a luat asupra sa şi datoria de a-l ispăşi:
marți, 6 noiembrie 2012
Preotul – icoana lui Cristos Răscumpărătorul (II)
„Încă o noapte înfiorătoare, un somn întretăiat de coşmaruri. Ploua aşa de tare că n-am avut curajul să mă duc până la biserică. Niciodată nu m-am străuit atâta să mă rog, mai întâi încet, liniştit, apoi cu un fel de vehemenţă concentrată, sălbatică, şi apoi – după ce mi-am recâştigat cu mare greutate sângele rece – cu o voinţă aproape disperată (ultimul cuvânt îmi inspiră groază), cu o furie a voinţei, din pricina căreia inima îmi tremura de spaimă. Dar nimic!” (Journal d'un curé de campagne, 1111).
Dacă greutatea tristeţii este prea apăsătoare de purtat, invocă ajutorul divin. Dar Dumnezeu tace, departe: „Dumnezeu nu a venit” (ibidem, 1112). Aici Bernanos introduce o temă foarte dragă lui: aceea a tăcerii lui Dumnezeu. Dumnezeu se revelează sfinţilor bernanosieni prin tăcerea sa, absenţa sa, sau mai degrabă, pentru Bernanos, cel care-l doreşte pe Dumnezeu este cel căruia Dumnezeu îi lipseşte mai mult. Dacă drumul uman al lui Isus este un drum care culminează cu crucea, cel a parohului este marcat de tăcere şi de noapte: „Din cap până-n picioare, nu mai eram decât tăcere. Tăcere şi noapte”. „Sufletul tace. Dumnezeu tace. Tăcere” (ibidem, 1129). După bernanos, răscumpărarea stă tocmai în această tăcere: „Domnul nostru s-a rugat pe cruce şi a strigat, a plâns cum fac muribunzii. Dar acolo este ceva foarte preţios: clipa, lunga clipă de tăcere, după care totul s-a împlinit” (La joie, 675). În viaţa parohului de ţară, acest ceva foarte preţios care este răscumpărarea se manifestă ca „noaptea înfiorătoare”, experienţa nimicului, suferinţa sufletului lăsat de Dumnezeu numai în puterile sale, care simţindu-se rupt de izvorul său vital experimentează tăcerea lui Dumnezeu, dar totodată îi percepe prezenţa cu o evidenţă foarte misterioasă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)