Neputinţa sau blocajul nostru afectiv merge până
la refuzul „celuilalt”, la distanţarea de el,
pentru a nu-l „vedea”,
a nu-l „auzi” sau „asculta”,
sau a-l considera ca şi inexistent!
Această neputinţă „afectivă” şi „mentală”
(Dostoievski definea iadul ca neputinţă
a omului de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe semeni)
este însoţită uneori de o agresivitate „moralistă”
prin care credem că
ne putem apăra „identitatea” noastră precară,
constituită doar prin raportarea la o „lege” în sine
şi nu prin comuniunea reală cu o persoană
(Gh. Popa, în Studii Teologice, 26).
