Despre sclavia şi libertatea omului (I)



Nikolai Berdiaev (1874 - 1948)

1. Eliberarea spirituală a omului.
Victorie împotriva spaimei şi a morţii

Omul trăieşte în sclavie, adesea fără să fie conştient şi uneori chiar plăcându-i starea lui. Dar omul aspiră şi spre libertate. Dar ar fi o greşeală să credem că omul iubeşte libertatea. Şi ar fi o greşeală şi mai mare să credem că libertatea este un lucru uşor. Dimpotrivă: libertatea este dificilă, iar sclavia este uşoară. Iubirea de libertate, aspiraţia spre eliberare sunt indicii ale unui nivel ridicat şi dovedesc că în interiorul său omul a încetat să mai fie un sclav. Există în om un principiu spiritual, independent de lume şi de determinismul ei. Eliberarea omului nu este o exigenţă a naturii, a raţiunii sau a societăţii, ci a spiritului. Şi totuşi, omul nu este numai spirit, compoziţia lui e complexă, pentru că e în acelaşi timp animal, un produs al lumii materiale, dar este spirit. Or, spiritul înseamnă libertate, iar libertatea înseamnă victorie a spiritului. Ar fi încă o greşeală să credem că sclavia este întotdeauna o manifestare a părţii animalice şi materiale a omului. Chiar partea lui spirituală poate fi grav afectată de boli: dedublare, exteriorizare, auto-alienare, pierdere a libertăţii, aservire, în acest fapt constă complexitatea problemei libertăţii şi a sclaviei spiritului. Exteriorizându-se, lăsându-se proiectat în afară, spiritul acţionează asupra omului ca o necesitate; după care revine la sine însuşi, adică la libertate. Hegel a cunoscut o parte a acestui proces, dar nu a înţeles totul; şi nu a înţeles, probabil, un lucru esenţial. Omul liber nu trebuie să se simtă la periferia lumii obiective, ci în centrul lumii spirituale. A fi liber înseamnă tocmai a fi în centru, nu la periferie, adică în subiectivitatea reală, nu în obiectivitatea ideală. Dar con­centrarea spirituală la care ne invită toate îndemnurile vieţii spi­rituale poate avea două feluri de efecte. Ea conferă omului o forţă spirituală şi îl face independent de terifianta multiplicitate. Dar îi poate îngusta câmpul conştiinţei, lăsându-l pe om pradă obsesiei unei singure idei. Eliberarea spirituală devine atunci o nouă formă de ispită şi sclavie. Acest lucru e ştiut de toţi cei care au ales calea spiritului. Libertatea nu se cucereşte scotocind realitatea sau negând-o. Eliberarea spirituală nu se obţine decât prin luptă. Spiritul nu este o idee abstractă, un universalism. Nu numai fiecare om, ci chiar fiecare animal, mare sau mic, reprezintă o valoare mai existenţială decât o idee abstractă, decât generalul şi universalul. Eliberarea spirituală a omului semnifică trecerea nu spre abstract, ci spre concret. Aceasta este mărturia Evangheliei, o mărturie în favoarea personalismului. Eliberarea spirituală semnifică o victo­rie asupra forţei care tinde să îl alieneze pe om de el însuşi: acesta este sensul iubirii. Dar omul devine cu uşurinţă sclav, fără să îşi dea seama. El se eliberează datorită principiului spiritual care îi este imanent, prin puterea pe care o are de a se sustrage determinismului exterior. Or, natura omului este atât de complexă, iar existenţa lui atât de complicată încât el cade cu uşurinţă dintr-o sclavie în alta, în sclavia unei spiritualităţi abstracte, şi poate pieri în faţa puterii de determinare a unei idei generale. Spiritul este unul şi indivizibil, prezent în toate manifestările lui. Dar fiindcă omul ca atare nu este spirit, rezultă că din punct de vedere spiri­tual fiecare din actele sale se arată parţial, abstract, fals. Eliberarea definitivă nu este posibilă decât prin participarea spiritului omului la spiritul lui Dumnezeu, prin participarea omului la ceva mai profund decât propriul lui principiu spiritual, prin întoarcerea sa la Dumnezeu. Dar chiar această întoarcere poate fi lovită de boală transformându-se în idolatrie. Astfel, purificarea trebuie să fie permanentă. Dumnezeu nu poate acţiona decât din libertate în li­bertate şi prin libertate, niciodată din necesitate, în necesitate şi prin necesitate. Acţiunea lui nu se manifestă nici în legile naturii, nici în cele ale statului iată de ce doctrina Providenţei şi a graţiei trebuie revizuită, doctrina tradiţională fiind inacceptabilă.

23a domenica del tempo ordinario - anno B

Naşterea sfintei Fecioare Maria

"Celebrarea de astăzi - citim în fragmentul Discursurilor sfântului Andrei din Creta citat la Oficiul lecturilor de astăzi - cinsteşte Naşterea Maicii lui Dumnezeu. Însă adevărata semnificaţie şi scopul acestui eveniment este întruparea Cuvântului. Într-adevăr Maria se naşte, este hrănită şi crescută pentru a fi mamă a regelui veacurilor, a lui Dumnezeu". De altfel, acesta este motivul pentru care numai în cazul Mariei (în afară de cel al sfântului Ioan Botezătorul şi desigur al lui Cristos) nu se sărbătoreşte numai "naşterea pentru cer", cum se întâmplă în cazul altor sfinţi, ci şi venirea în această lume. În realitate, caracterul miraculos al acestei naşteri nu constă în ceea ce povestesc cu lux de amănunte şi cu ingenuitate apocrifele, ci mai degrabă în semnificativul pas înainte pe care Dumnezeu îl face în actualizarea planului său veşnic de iubire. De aceea, sărbătoarea de astăzi a fost celebrată de către mulţi sfinţi părinţi cu laude măreţe, pe care le-au scos din cunoaşterea Bibliei şi din sensibilitatea şi ardoarea lor poetică. Să citim câteva expresii din a doua Predică despre naşterea Mariei a sfântului Petru Damiani: "Dumnezeu atotputernicul, înainte ca omul să cadă, a prevăzut căderea sa şi a hotărât, înaintea veacurilor, răscumpărarea umană. A decis aşadar să se întrupeze în Maria.

XXIII (B): Acele semne îndreptate spre toţi

 Pentru a înţelege evanghelia din această duminică (Mc 7,31-37) este necesar înainte de toate să vedem de exemplu nota geografică ce introduce episodul: Isus se află în teritoriul Decapole, adică într-un ţinut păgân. Povestirea dobândeşte în felul acesta semnificaţia de universalitate. Minunea nu este făcută în favoarea unei persoane care, conform concepţiei timpului, ar fi trebuit să fie exclusă de la mântuire, sau cel puţin ar fi trebuit să fie atinsă într-un al doilea moment: mai întâi evreii, apoi păgânii. Evanghelistul ne face să înţelegem că „mai întâi” şi „apoi” aparţin îngustimii de minte a omului, nu iubirii lui Dumnezeu.

„Ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat”. Privirea spre cer – este acelaşi gest pe care Isus l-a făcut la înmulţirea pâinilor (Mc 6,41) – indică rugăciunea. Alte ori Isus face miracole cu autoritatea Cuvântului său, adică în propriul nume, demonstrând astfel că nu este un simplu profet al lui Dumnezeu, dar Dumnezeu însuşi. Altă dată în schimb, ca şi în cazul nostru, Isus apelează la rugăciune, ca să ne înveţe că mântuira este un dar al harului lui Dumnezeu: un dar care trebuie cerut, nu pretins.

„Atunci Isus le-a porunci să nu spună aceasta nimănui”. Porunca de a nu face cunoscut faptul este în Evanghelia după Marcu o caracteristică aproape obişnuită. Cu aceasta evanghelistul ne învaţă două lucruri: primul este că timpul mesianic a sosit; al doilea este că pentru a înţelege corect adevărata natură a mesianităţii lui Cristos nu ajung minunile, trebuie să aşteptăm pătimirea şi crucea sa.

„Însă cu cât îi oprea, cu atât ei vorbeau şi mai mult”. Dar faptele vorbesc de la sine, şi cu cât Isus voia să rămână secrete cu atât mai mult se răspândeau. Reacţia mulţimii este o imensă uimire: expresia greacă vorbeşte despre o uimire atât de intensă cum nu mai găsim în nici o altă parte din evanghelie. O uimire care nu pare să se nască doar din acest episod, dar din întreaga acţiune a lui Isus. „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească”. Aceste cuvinte ale mulţimii – care sunt o adevărată judecare a întregii activităţi a lui Cristos – sunt un citat din profetul Isaia (35,3-6) din prima lectură: „Spuneţi celor descurajaţi: curaj, nu vă fie frică, iată Dumnezeul vostru, El vine să vă salveze; se vor deschide ochii celor orbi şi se vor deschide urechile surzilor; cel şchiop va sări precum cerbul şi limba celui mut va striga de bucurie”. Mulţimea vede aşadar în miracol semnul că profeţiile s-au împlinit. Isus este mântuitorul aşteptat. Dar cuvintele mulţimii fac aluzie şi la relatarea creaţiei (Gen 1,31): „Dumnezeu a văzut tot ceea ce a făcut şi iată, era foarte bun”. Minunea împlinită de Isus este semnul că începe o nouă creaţie. (Bruno Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez). 

Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic, Iaşi 2012, Universul Credinţei, TVR

Karl Barth (1886-1968)

Karl Barth (1886-1968)

Karl Barth, teolog reformat elveţian, este considerat de mulţi drept cel mai important teolog al secolului XX. A pus bazele curentului „neo-ortodox" din teologia protestantă, curent care redescoperea şi accentua câteva dintre temele tradiţionale ale creştinismului: păcătoşenia umană, transcendenţa lui Dumnezeu, revelaţia particulară ca fun­dament al teologiei. Teologia sa reprezintă, în bună măsură, o reacţie la teologia liberală, în spiritul căreia fusese educat în anii studenţiei sale. S-a remarcat şi în plan social, fiind principalul autor al Declaraţiei de la Barmen, prin care Biserica Germană respingea orice eventual mandat divin pretins de un guvern lumesc, inclusiv de cel nazist. Conform cu o exprimare consacrată, Barth este acela care l-a reaşezat pe Dumnezeu în cer şi care a redescoperit caracterul ceresc al împărăţiei lui Dumnezeu. A fost mai întâi pastor într-un orăşel din Elveţia, iar mai apoi profesor de teologie la Gottingen, Miinster, Bonn şi Basel.

Viaţa sfintei Maria Egipteanca