miercuri, 11 iulie 2012

Sfinţenia (V)

5) Dimensiunea eclezială: unirea cu cei care sunt ai lui Cristos

A ne limita la a considera sfinţenia doar sub aspectul individual – oricât de bogat şi rodnic ar fi – înseamnă că nu am descoperit ultima raţiune a lui a fi.

Nu trebuie să uităm că participarea la viaţa divină care – dată deja aici pe pământ – nu ne este dată de Dumnezeu ca la indivizi izolaţi, ci ca la persoane care sunt membrele unui popor, mai mult, ca la membrele unui organism supranatural care este Biserica.

Evident nu trebuie să facem niciodată greşeala de a subevalua faptul că fiecare dintre noi, ca persoană, este destinată să se întâlnească „faţă în faţă” cu Domnul său (cf. 1Cor 13,12); că fiecare dintre noi, ca persoană, este deja fiul lui Dumnezeu şi mâine se va bucura, ca atare, de intimitatea lui în modul propriu iubirii dintre persoane; nu trebuie cu alte cuvinte să ne gândim la inserarea în biserică ca şi cum ar fi vorba despre o inserare depersonalizată într-un pur organism fizic. Dar nu trebuie nici să subevaluăm faptul că, deşi părtaşi – ca persoane – la viaţa divină, noi primima aceasta ca membre ale trupului mistic al lui Cristos şi deci toţi, ca atare, trebuie să dăm aportul nostru şi să contriuim la creşterea şi dezvoltarea acestui organism care este destinat să constituie, împreună cu capul său, „Cristos total, cap şi membre”. 

marți, 10 iulie 2012

Sfinţenia (IV)


4) Dimensiunea escatologică a sfinţeniei

„Uniţi cu Cristos în Biserică şi însemnaţi cu pecetea Duhului sfânt, „care este chezăşia moştenirii noastre” (Ef 1,14), cu adevărat ne numim fiii lui Dumnezeu şi suntem (cf. 1In 3,1), dar încă nu am apărut cu Cristos în slavă (cf. Col 3,4), în care vom fi asemenea cu Dumnezeu, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (cf. 1In 3,2)” (LG 48).

Participarea reală la o viaţă care va atinge plinătatea doar în veşnicie provine întreaga tensiune dialectiă ce caracterizează existenţa noastră de pelerini: suntem cu adevărat justificaţi şi sfinţiţi; deja participăm la lumina şi puterea Domnului care ne luminează, ne susţine şi ne inspiră în fiecare faptă de bine; totuşi „acest tezaur noi îl avem în vase de lut” (2Cor 4,7). Suntem deja uniţi cu Dumnezeu şi el locuieşte în noi, dar îl vedem numai „ca într-o oglindă” (1Cor 13,12); tot ceea ce unoaştem în credinţă ne apare mare şi minunat, dar adesea nu ne atrage şi nu ne mişcă, pentru că suntem încă trupeşti, vânduţi şi supuşi păcatului (cf. Rom 7,14). Suntem renăscuţi şi hrăniţi de trupul şi de sângele Răscumpărătorului nostru, dar suferim încă efectele păcatului originar şi cu uşurinţă cedăm ispitelor de fiecare zi, aşa încât nici un creştin nu va putea afirma că este fără păcat şi nu are nevoie de iertarea lui Dumnezeu (cf. In 1,8-10; Iac 3,2; Mt 6,12).

Se poate deci spune pe drept că membrele Bisericii de pe pământ, tocmai pentru că sunt vivificate de Cristos cel glorios, sunt într-adevăr sfinte, dar această sfinţenie este, acum, fragilă, defectibilă, ca în germene, în comparaţie cu aceea unire indefectibilă cu Cristos pe care membrele bisericii sunt chemate să o posede în Ierusalimul ceresc.

Din această prezenţă simultană în existenţa noastră a divinului şi a umanului provine continua ... (P. MOLINARI, „Santo” în S. DE FIORES, T. GOFFI, ed., Nuovo dizionario di spiritualità, Paoline, Cinisello Balsamo 1985,1369-1386, trad. pr. Isidor Chinez).

luni, 9 iulie 2012

Sfinţenia (III)

3. Sfinţenia este una dar trebuie cultivată după propria vocaţie

În ceea ce priveşte unitatea sfinţeniei creştine şi a diversităţilor şi diferenţierilor sale, LG învaţă: „În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l pe Dumnezeu Tatăl în spirit şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui. Fiecare, după darurile şi îndatoririle sale, trebuie să pornească fără şovăire pe calea credinţei vii care trezeşte speranţa şi acţionează în iubire” (LG 41).

Ce înţelege Conciliul când afirmă că o sfinţenie este cultivată de toţi creştinii? Răspunsul la această întrebare nu este greu dacă ţinem cont de ce am spus mai sus şi deci că termenul „sfinţenie” înseamnă, în mintea conciliului, unirea credincioşilor cu Cristos pe care Duhul sfânt o împlineşte în Biserică.

duminică, 8 iulie 2012

Viktor Frankl - Omul în căutarea sensului vieţii


Bookmark - Omul in cautarea sensului vietii from Madalina Uceanu on Vimeo.

Viktor Frankl: Sensul suferintei

“Modul în care omul îşi accepta soarta şi toata suferinţa pe care aceasta i-o cauzeaza, modul în care îşi duce crucea îi ofera oportunitati ample - chiar şi în cele mai teribile împrejurari - să adauge un sens şi mai profound vieţii sale. El poate rămâne curajos, demn, altruist. Sau, în lupta aspră pentru supravieţuire, poate uita de demnitatea sa umana, ajungând nimic mai mult decât un animal. Aici zace şansa omului fie de a folosi, fie de a renunţa la ocaziile de a atinge valorile morale pe care o situaţie dificila i le prilejuieşte. Şi tocmai acest fapt hotăraşte dacă el este sau nu vrednic de suferinţele sale.

Să nu credeţi că aceste consideraţii sunt rupte de viaţa reala şi prea îndepărtate de ea. Este adevarat că puţini la numar sunt oamenii capabili să atinga astfel de standarde morale. Numai puţini deţinuţi şi-au păstrat întreaga lor libertatea interioară şi au ajuns la valorile morale generate de suferinţa lor, dar chiar şi numai un singur astfel de exemplu constituie o dovada suficientă că tăria interioară a omului îl poate totuşi ridica deasupra destinului său exterior. Astfel de oameni sunt de găsit nu doar în lagarele de concentrare. Peste tot, omul se confruntă cu soarta, cu şansa de a realiza ceva prin propria-i suferintă.

sâmbătă, 7 iulie 2012

XIV (B): Un profet nu este dispreţuit decât în patria sa

Evanghelia din această duminică ne poartă împreună cu Isus la Nazaret. Faima sa se răspândise dincolo de ţinutul său de baştină şi a ajuns până la Ierusalim. Mulţi au alergat ca să-l asculte. Toţi cei prezenţi, deşi îl cunoşteau bine, erau uimiţi de cuvintele sale. Şi se punea pe drept întrebarea, aceea care trebuia să le deschidă poarta credinţei: „De unde îi vin astfel de lucruri?” Dacă şi-ar fi amintit vechile cuvinte ale lui Moise: „Domnul Dumnezeul tău va ridica pentru tine, în mijlocul tău, între fraţii tăi, un profet asemenea mie: pe el să-l ascultaţi” (Dt 18,15), ar fi primit nu numai cuvintele sale dar pe Isus însuşi ca pe trimisul lui Dumnezeu. Însă locuitorii din Nazaret s-au oprit în faţa caracterului obişnuit al prezenţei sale: nu aşa îşi imaginau ei un trimis al lui Dumnezeu; se gândeau că un profet ar fi trebuit să aibă trăsăturile a ceva extraordinar şi miraculos, sau oricum pe cele ale puterii umane.

Isus, în schimb, se prezintă lor ca un om normal. În rest ştiau şi ei că era de condiţie modestă: „nu este acesta lemnarul?” îşi ziceau ei unii altora. A fi lemnar nu era o meserie cu o faimă aparte. În cartea lui Siracide se citeşte: „Aceştia nu sunt căutaţi în consiliul poporului, în adunare nu au un loc special, nu stau pe scaunul de judecată, nu cunosc dispoziţiile judecăţii. Nu strălucesc nici în instruire nici în drept, nu apar printre autorii de proverbe; dar susţin lucrurile materiale şi rugăciunea lor priveşte muncile meseriei” (Sir 38,33-34). Familia lui Isus era o familie normală, nici bogată, nici nevoiaşă. Nu părea să se bucure de o stimă deosebită din partea cetăţenilor din Nazaret: „Nu este fiul Mariei, vărul lui Iacob, al lui Iosif, al lui Iuda şi Simon? Şi verişoarele lui nu stau aici printre noi?” continuau ei să întrebe ascultătorii în sinagogă. Pe scurt, pentru nazarineni, Isus nu avea absolut nimic ce putea să-l distingă de ceilalţi. Îi recunoşteau desigur o înţelepciune aparte şi o capacitate uimitoare de vindecare, dar adevărata problemă era că ei nu acceptau să le vorbească cu autoritate despre viaţa lor şi despre comportamentele lor. Iată de ce uimirea s-a transformat imediat în scandal. „Şi erau profund scandalizaţi din cauza lui”, adaugă evanghelistul. Iar ceea ce părea să fie un triumf devine un faliment total.

vineri, 6 iulie 2012

Etica iubirii conjugale – Etica matrimonială (V)

http://isichi.wordpress.com/2012/06/30/etica-iubirii-conjugale-v-etica-matrimoniala/

Sfinţenia (II)

2. Sfinţenia ontologică şi sfinţenia morală

Conceptul de sfinţenie de pe plan ontologic se extinde aşadar pe planul moral şi apare în adevărata sa bogăţie ca ceva trăit în mod liber, care pătrunde existenţa însăşi a unei persoane tocmai pentru că ea, cu bogăţia fiinţei sale şi cu spontaneitatea voinţei sale libere, se uneşte cu Dumnezeu dăruindu-se lui în iubire. De aceea, fiind sfinţenia personală, ea poartă cu sine în mod necesar caracteristicile tipice fiecărei persoane şi are chiar, ca notă esenţială, un dinamism continuu: de fapt, aşa cum fiinţa personală a omului dezvoltându-se se îmbogăţeşte sau sărăceşte, la fel şi unirea omului cu Dumnezeu, tocmai pentru că este legată de dezvoltarea personalităţii însăşi, este în continuă fază de îmbogăţire şi de însărăcire. Dar aşa cum dezvoltarea unei personalităţi ar trebui să urmeze o linie constantă în ascensiune, la fel şi sfinţenia.

a) Inseraţi adânc în misterul Întrupării şi al Răscumpărării. Suntem persoane reale care trăiesc într-o ordine istorică concretă, persoane umane care trăiesc în ordinea supranaturală, înzestrate şi îmbogăţite cu o viaţă divină, care ne este comunicată în Cristos.