Lacrimile devin rugăciune...

Odată, un rabin evreu şi-a început rugăciunile pentru oamenii din sinagogă. Dorea ca Dumnezeu să asculte  rugăciunile sale şi să ierte păcatele tuturor celor care s-au adunat în sinagogă. În acel moment a auzit vocea lui Dumnezeu. Era cam aşa: „Lasă-l pe Tam să se roage pentru tine. Dacă Tam se roagă pentru tine, îţi voi ierta păcatele şi te voi binecuvânta”. Când rabinul a auzit vocea lui Dumnezeu, s-a îngrozit. Totuşi, şi-a adunat curajul şi, întorcându-se spre sinagogă, a întrebat: „Tam, unde eşti? Vino în faţă urgent!” Rabinul nici nu știa cine era Tam. În timp ce aştepta neliniştit pe Tam, bietul om păşi în faţă tremurând de teamă şi de frământare.

În timp ce bietul om stătea în faţă nedumerit, neştiind de ce fusese chemat, rabinul îi spuse ce a auzit din partea lui Dumnezeu. Tam i-a spus rabinului: „Mă voi ruga pentru dumneavoastră, lăsaţi-mă să plec şi să-mi fac rugăciunea”. Însă Tam s-a reîntors la sinagogă cu o oală mică de lut în mână. El a ridicat oala şi s-a rugat aşa: „Sfinte Dumnezeule, tu ştii că eu nu ştiu cum să mă rog. Dar tot ce am îţi ofer: această oală conţine lacrimile mele. Când mă rog  noaptea, îmi aduc aminte de soţie şi copii. Ochii mi se umplu de lacrimi când mă gândesc că ei nu pot veni la sinagogă, deoarece nu au haine potrivite. Apoi îmi aduc aminte de oamenii săraci şi cerşetorii. Văd cum ei suferă din pricina frigului aspru, a arşiţei, foamei şi setei. Apoi plâng iar. Înainte ca aceste lacrimi să se usuce, îmi aduc aminte cum noi, fraţii, strigăm şi ne luptăm unul cu altul. Apoi plâng din nou. Mai departe îmi aduc aminte de felul în care tu suferi şi plângi aducându-ţi aminte de greşelile noastre. Durerea mea fără limite se revarsă. Toate aceste lacrimi le-am strâns în această oală”.

Rugăciunea lui Tam este ascultată de Dumnezeu și el i-a binecuvântat pe toţi cei care erau prezenţi în sinagogă.

Cea mai frumoasă invenţie a mea, este Mama mea

„Cea mai frumoasă invenţie a mea, spune Domnul,
e Mama mea.

Îmi lipsea o mamă şi am făcut-o.
Am făcut-o pe Mama mea, înainte de a mă face ea pe mine.
Era mai sigur.
Acum sunt cu adevărat un Om ca toţi oamenii.
Nu mai am nimic de invidiat la ei, pentru că am o mamă.
Una adevărată.
Îmi lipsea.
Mama mea se cheamă Maria, zice Domnul.
Sufletul ei este cu desăvârşire curat şi plin de har.
Trupul ei feciorelnic străluceşte de o lumină
cum nu este alta pe pământ.
Nu mă mai satur să o privesc, să o ascult, să o admir.
E frumoasă mama mea, atât de frumoasă încât,
Părăsind frumuseţile cerului, n-am simţit că le-am părăsit,
Căci le-am regăsit pe toate în ea.
Ştiu bine, zice Domnul, ce înseamnă să fii purtat pe braţe de îngeri;
ei bine, credeţi-mă, e mult mai plăcut să fii purtat pe braţele unei Mame.
Maria, Mama mea a murit, zice Domnul.
După ce m-am înălţat la cer ea îmi lipsea
mie, eu îi lipseam ei.
Ea m-a ajuns din urmă cu sufletul ei, cu trupul ei,
direct, nu puteam să fac altfel.
Trebuia. Se cuvenea.
Degetele care l-au atins pe Dumnezeu nu puteau să înţepenească.
Ochii care l-au contemplat pe Dumnezeu nu puteau rămâne închişi.
Buzele care l-au sărutat pe Dumnezeu nu puteau să rămână încremenite.
Trupul acela prea curat care dăduse trup lui Dumnezeu nu putea să putrezească şi să se amestece cu ţărâna.
Nu am putut îngădui, nu era posibil. M-ar fi costat prea mult
Eu, Fiul ei, sunt doar Dumnezeu, eu poruncesc.
Apoi, zice Domnul, am făcut-o şi pentru oameni,
fraţii mei, ca să aibă şi ei o mamă în
cer.
Una adevărată, una de-a lor, trup şi suflet.
Care e şi mama mea.
Şi aşa s-a făcut. Ea este cu mine din clipa morţii sale.
De la Adormirea Maicii Domnului, cum spun oamenii.
Mama şi-a regăsit Fiul şi Fiul Mama.
Trup şi suflet, El lângă Ea, pentru toată veşnicia.
O, dacă oamenii ar înţelege frumuseţea acestui mister!
Şi dacă ar profita mai mult de el! – zice Domnul.
În cer ei au o Mama care-i urmăreşte cu ochii, cu ochii ei de carne.
În cer ei au o Mamă care-i iubeşte cu toată inima.
Cu inima ei de carne.
Iar această Mamă e Mama mea, care mă priveşte cu aceeaşi ochi, care mă iubeşte cu aceeaşi inimă.
Dacă oamenii ar fi mai inteligenţi, ar trebui să bănuiască uşor că eu nu-i pot refuza nimic.
Ce vreţi? E Mama mea! Eu am hotărât aşa şi nu-mi pare rău.
Eu şi Ea faţă în faţă,
Trup şi Suflet,
Mamă şi Fiu.
Pentru toată veşnicia Mamă şi Fiu”.

Părintele Michel Quoist.

† Adormirea Maicii Domnului: Suntem chemaţi spre gloria învierii… [15 august 2017]

Adormirea Maicii Domnului - de

Peter Paul Rubens.

Suntem chemaţi spre gloria învierii…

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] (15 august 2017)

Lecturi: Apocalipsul 11,19a; 12,1-6a.10ab; 1Corinteni 15,20-27a; Evanghelia Luca 1,39-56.

Omilie

În mijlocul verii, pe 15 august, Biserica ne cheamă să celebrăm sărbătoarea cea mai populară în cinstea sfintei Fecioare Maria: ridicarea cu trupul și sufletul din această lume la Dumnezeu. Este Adormirea Maicii Domnului. O sărbătoare de prin secolul al V-lea. Împăratul bizantin, Mauriciu (582-602) a transferat-o pe 15 august într-o solemnitate cu totul specială impunând-o în toată Biserica Orientală. În secolul al VIII-lea sărbătoarea ia numele de Adormirea Maicii Domnului. În 1 noiembrie 1950, papa Pius al XII-lea a proclamat în mod solemn dogma înălțării la cer cu sufletul și cu trupul a preasfintei Fecioare Maria.

În prima lectură luată din Cartea Apocalipsului (Ap 11,19a; 12,1-6a.10ab) ne este prezentată două realității: chivotul alianţei și femeia gata să nască. Arca este locul prezenței lui Dumnezeu și al întâlnirii sale cu omul. Femeia este semnul speranței mesianice și, în Apocalips, este semnul Bisericii în care Cristos este permanent născut prin cuvânt și sacramente. Toate aceste viziuni pe care le descrie aici sunt pentru a vesti victoria lui Cristos cel înviat asupra forţelor răului. „O Femeie îmbrăcată în soare; având luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele” (v. 1). Este umplută cu darurile lui Dumnezeu. Femeia ce naște pe Mesia este poporul lui Dumnezeu. Acest Mesia se confruntă cu balaurul care îl reprezintă pe Satana. Dar împotriva acestui Mesia, el nu poate face nimic.

Noi citim acest text pentru glorificarea Mariei. Este imaginea vie a poporului lui Dumnezeu. Și ea a trăit în încercarea credinței, a tăcerii, a contradicțiilor crucii. Dar noi credem acum că ea este imaginea glorioasă a viitorului promis poporului lui Dumnezeu. Tradiţia creştină a văzut în Fecioara Maria pe mama lui Isus. Astăzi suntem invitați să o contemplăm întronată în gloria Fiului său divin. Suntem invitați  să conștientizăm viitorul ce ni-l deschide înaintea noastră Domnul înviat.

În a doua lectură luată din Scrisoarea către Corintieni (1Cor 15,20-27a) sfântului Paul nu ne vorbeşte direct despre Maria. Când Paul scrie aceste rânduri, Maria încă trăia. Paul moare pe la anul 67, Maria poate spre anul 70. Singura dată că el vorbește despre Maria este în Scrisoarea către Galateni unde Isus s-a „născut din femeie” (Gal 4,4). Dar în acest text, Paul nu face nici o aluzie la înălțarea sfintei Fecioare Maria. Centru versetelor este un act de credință: „Cristos a înviat din morţi, fiind primul născut dintre cei morți” (v. 20) pentru a ne obține nouă, care venim după aceea, învierea asemănătoare cu a lui. Primul s-a eliberat de aceste impedimente. Este primul dintr-o lungă linie de morți. Dar el nu a voit să rămână singur cu victoria sa. A voit s-o împărtășească cu Biserica sa atribuindu-i pentru a învinge, cu toți oamenii, răul, ura, dezechilibru, frica și în sfârșit moartea. Va fi un șirag de persoane după Isus şi Maria ocupa un loc de frunte. Este prima beneficiară cu trupul și sufletul său. Este consecința învierii lui Cristos. Sărbătorirea triumfului Mariei este, deci, și a noastră. Suntem chemaţi cu toții spre gloria învierii…

În Evanghelia după sfântul Luca (Lc 1,39-56) se prezintă Maria pe drumul Iudeii, știind că verișoara sa Elisabeta devine mamă cu viitorul Ioan Botezătorul. Doar prin oferirea de sine se ajunge plinătatea vieţii… Aceasta este strada parcursă de Maria din Nazaret. De aceea, Biserica celebrează în ea omenirea cea nouă, eliberată de egoism, deschisă spre mântuire, aşa cum a gândit-o Dumnezeu. Această întâlnire dintre Maria și Elisabeta duce la o explozie de bucurie. Cântecul pe care Luca îl pune pe buzele Mariei depășește în profunditate toate imnurile eliberatoare care poartă în sine implorarea și speranțele tuturor „săracilor” de pe pământ. „Magnificat” este mai presus un cântec pascal, un imn pentru reînnoirile și răsturnările posibile care pot să se reverse pe buzele omului după ce moartea nu mai poate fi considerată ca absurdă și după ce ura dispare în fața iubirii.

În „Magnificat” găsim răspunsul pe care Dumnezeu în așteaptă de la Biserica sa și de la fiii săi. Nucleul esențial este contrastul dintre sărăcie și măreție. Puterea lui Dumnezeu se descoperă în „sărăcie”, în simplitate, în dăruirea totală a unei inimi curate. În măsura în care cel credincios se eliberează de păcat și de toți idolii pământești, va putea să fie cucerit pe deplin de Dumnezeu și „ridicat” de el la cer.  Prima creatură care a intrat în întregime în gloria Domnului nu putea fi decât aceea care a consimţit năvălirii divinului în uman prin Buna-Vestire. Biserica crede că Maria este de acum dincolo de moarte şi de judecată, în acea altă dimensiune a existenţei pe care o numim „cer”. Maria înălţată la cer este „semn de mângâiere şi de speranţă sigură” că puterile morţii au fost deja înfrânte. În timp ce noi suntem încă în această confruntare suntem siguri că vom ajungem cu mama noastră la gloria învierii. Să ne ajute Domnul!

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

Adormirea Maicii Domnului : „Prima pe drum” [15.08.2017]

Evanghelia Luca 1,39-56: În zilele acelea, ridicându-se, Maria s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas puternic: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! Şi de unde îmi este dată mie aceasta, ca să vină mama Domnului meu la mine? Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu! Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” Maria a spus: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic şi numele lui e sfânt! Milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de el. A arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor. I-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi; pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale. L-a sprijinit pe Israel, slujitorul său, amintindu-şi de îndurarea sa, după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui în veci”. Maria a rămas cu ea cam trei luni, apoi s-a întors la casa ei.

Omilie

O întâlnire importantă, în mijlocul verii, este pe 15 august. Este sărbătoare dedicată Fecioarei Maria. În acea zi, mulţi creştini s-au adunat de prin numeroase sanctuare  spre a sărbători cum se cuvine pe sfânta Maria. Am ales să mergem la Lourdes cu pelerinajul naţional. Alții ajung la Fatima, la Notre-Dame de Laus, Puy Velay, Pontmain, dar şi în micile capele din satele noastre. Acestea împreună, unele cu altele, se unesc pentru ziua sfintei Mării. Şi noi ne unim în rugăciunea întregii Biserici pentru lumea noastră de astăzi.

Pentru cei care nu sunt obișnuiți, relatarea Apocalipsului din prima lectură, este puțin derutantă. Pentru a-l înţelege, trebuie să ştim că a fost scris pentru creștinii aspru persecutaţi. Din motive de securitate, ei folosesc un limbaj codificat şi simbolic pe care numai creștinii îl pot înţelege. Toate aceste viziuni pe care le descrie aici sunt pentru a anunţa victoria lui Cristos cel înviat asupra forţele răului. Femeia ce naște pe Mesia este poporul lui Dumnezeu. Acest Mesia se confruntă cu balaurul care reprezintă pe Satana dar și Imperiul Roman totalitar şi persecutor. Dar împotriva acestui Mesia, el nu poate face nimic.

Tradiţia creştină a văzut în mama lui Mesia, Fecioara Maria, mama lui Isus; putem conta întotdeauna pe ea în lupta noastră împotriva forţelor răului. După cum spune un cântec frumos: ea este „prima pe drum”. Ea continuă să ne trimită la Cristos învingătorul morții și a păcatului.  Ca la nunta din Cana, ea continuă să ne repete: „Faceți tot ce vă va spune…”

A doua lectură nu ne vorbeşte direct de Maria. Sfântul Paul ne aminteşte că Isus a înviat din morţi. El este primul dintr-o lungă linie care se întâlnește cu Tatăl în gloria sa. Dincolo de moarte, el ne deschide calea. Va fi un șirag de persoane şi Maria va ocupa un loc de frunte. Ea este prima beneficiară cu sufletul și trupul său de învierea lui Isus, primul născut dintre cei morţi. Cu ea şi cu toţi sfinţii din ceruri, suntem chemaţi cu toții spre gloria învierii.

Evanghelia pe care ne-o propune face parte din Buna-Vestire. Îngerul Gabriel vine să anunțe Mariei că ea va fi mama Salvatorului. Știind că verișoara sa Elisabeta a devenit însărcinată cu viitorul Ioan Botezătorul, ea este pe drum. Această întâlnire între Maria și Elisabeta duce la o explozie de bucurie. Vizitarea nu este numai o reuniune de familie dintre două verișoare ci întâlnirea a două alianțe: cea veche a  Elisabetei şi cea nouă a Mariei. Prin acest Mesia încă ne născut, Dumnezeu vine pentru a vizita poporul vechii alianței.

Cu Maria, suntem invitaţi să-i mulțumim Domnului care continua să facă lucruri minunate. În lumea lui Dumnezeu, primele sunt ultimele; cei excluși, umili sunt pe primul loc în inima sa. Maria se recunoaște aproape de ei. Ea ne dezvăluie în rugăciunea sa, dar și în angajamentul său, ce l-a determinat să facă această lungă călătorie spre verișoara sa Elisabeta.

Iată evenimentul Vizitării: Maria se alătură Elisabetei având cu ea pe Isus. Maria continuă să ni se alăture ori de câte ori o numim. Atunci când ea era la picioarele crucii, Isus i-a dat toată umanitatea: se adresă lui Ioan spunându-i: „Iată mama ta” şi Mariei: „Iată fiul tău”. Din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el. Atunci nu ezitaţi s-o luați pe Maria acasă şi să-i dați un loc de cinste. Puteţi conta totdeauna pe ea.

Cu Maria, nu există o situaţie disperată. Atunci când totul merge rău, putem întotdeauna să ne întoarcem spre ea. Atunci când ne lipsește pacea şi bucuria, ea este acolo. Ca și la Cana, ea îi spune Fiului său. Și Isus ne invită „să ne ducem la Izvor”, la cel care este iubire, pace şi bucurie. Şi când am căzut jos de tot, ea se apleacă pentru a ne ridica. Ea care a mizat toată viaţa sa pe iubire, ne ajută să ne punem la loc pentru a relua drumul nostru în urmarea lui Cristos.

În această sărbătoare să mulțumim pentru acest cadou minunat în care ne-o oferă  pe mama sa, Maria. Ea este aceea care nu a avut ca o preocupare decât „ca totul să se întâmple după Cuvântul lui Dumnezeu". Cu ea, înţelegem că credinţa este mai întâi bucuria venită de la Dumnezeu. Pentru Maria, înălțarea încoronează aventura sa de credincioasă. Al său „fiat” de la Buna-Vestire înfloreşte în paradis.

„Binecuvântat ești tu care ai crezut în realizarea cuvintelor care au fost spuse de Domnul!”

Aceasta a fost experiența Mariei. S-o rugăm să fie și a noastră. 

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/7010-homelie-de-lassomption-de-la-vierge-marie/).

† Duminica a 19-a de peste an (A): Educați la credință [13 august 2017]

Isus merge pe apă - de Ivan Aivazovsky.

Educați la credință  

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (13 august 2017)

Lecturi: 1Regilor 19,9a.11-13a; Romani 9,1-5; Evanghelia Matei 14,22-33.

Omilie

Textele biblice din această duminică ne invită să ne corijăm ideea pe care ne-o facem despre Dumnezeu.

În prima lectură luată din Cartea Regilor (1Rg 19,9a.11-13a) este profetul Ilie, cel care este pe muntele Horeb (Sinai), asemenea lui Moise, trebuind să-l întâlnească pe Domnul. Ilie al cărui nume este „Yahveh e Domnul” îl prezintă ca un Dumnezeu al puterilor, al focului. Astăzi el se revelează într-o tăcere absolută. Fuga din fața reginei Isabela, soţia regelui Ahab, care îl persecută necontenit, fuga din patria sa, îi dă profetului să  gândească. Epuizat de tot ce se întâmplă a mers în pustiu și a cerut să moară. Departe de oameni, putea să adoarmă și să moară liniștit. Dumnezeu nu-i face reproșuri. Îl lasă să doarmă. Apoi îl trezește: „Ridică-te și mănâncă, pentru că e lung pentru tine drumul!” (1Rg 19,7). A mers patruzeci de zile până la muntele Domnului, Horeb, adică la izvorul credinţei într-un singur Dumnezeu. Se transformă într-un drum al descoperirii adevăratului chip al Domnului. Și profeții trebuie să fie educați la credință… „Ieşi şi stai pe munte în faţa Domnului, deoarece, iată, Domnul e pe punctul să treacă!” (v. 11). Se gândea că este în vântul puternic sau în cutremur. Dar nu era în uragan, nici în cutremur, nici în foc ci într-o adiere liniștită. Profetul „focos” îl căuta în altă parte și el este în murmurul unei brizei lejere abia perceptibilă. Este simbolul intimității conversației divine, în tihnă și consolarea. El credea că salvarea onoarei lui Dumnezeu este în masacrarea „necredincioşilor” dar acum descoperă că a fost pe o pistă greşită. Adevăratul Dumnezeu este iubire și milostivire.

Și apostolul Paul se înșeală cu privire la Dumnezeu. Fiind un persecutor violent cu creştinii, într-o zi, el l-a întâlnit pe Isus pe drumul Damascului. Pentru el a fost plecare adevăratei convertiri. Paul – un evreu „focos” – simte cu pasiune și neliniște problema destinului poporului ales. „Mare îmi este întristarea şi nesfârşit chinul în inima mea” (v. 2), scrie Romaniilor (Rom 9,1-5). Această descoperire a lui Isus Cristos, el ar voi s-o împărtăşească fraţilor din comunitatea ebraică, să-i conducă la adevăr, dar ei refuză să-l recunoască pe Isus drept Mesia, exprimându-și durerea în faţa necredinţei lor. „Căci aş dori să fiu eu însumi anatema de la Cristos pentru fraţii mei” (v. 3). Fraza aceasta are multă forță: „anatema” nu are numai excomunicarea din sfera bisericească. În Noul Testament implică ideea de blestem: cine este lovit de anatema este exclus de la comuniunea bunurilor și, deci, este blestemat. Apostolul ajunge la disponibilitatea interioară de a fi condamnat, adică separat de Cristos, pentru a salva pe conaționalii săi. O astfel de declarație în favoarea poporului său arată cât de mare este iubirea față de această națiune aleasă! Paragraful următor devine un imn închinat măreției lui Israel, pentru care apostolul Paul prezintă opt privilegii: de la adoptarea ca fii, gloria, alianțele, Legea, cultul, promisiunile, patriarhii și mai ales la „Cristos după trup”. Această glorificare a lui Cristos culminează cu doxologia: „Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin”. Este un caz prea rar care îi este dat lui Isus cu titlul de „Dumnezeu”. Aceasta reprezintă culmea revelației lui Isus Cristos – stăpânul tuturor binecuvântat în veci. Sfântul Paul ne recomandă să mergem pe drumul iubirii.

Cu Evanghelia (Mt 14,22-33), Isus vine să pună lucrurile „la locul” lor. Pentru sfântul Matei, Isus se descoperă drept stăpân atotputernic peste forţele dezlănţuite ale naturii, care ameninţau barca în care se aflau discipolii în drumul spre ţărmul celălalt.

Să ne amintim: minunea în care Isus umblă pe apă și potolește vântul este descrisă de sfântul Matei imediat după înmulțirea celor cinci pâini și a celor doi pești. Înmulţește pâinile pentru a hrăni o mulţime înfometată. Imaginaţi-vă ațâțarea la toți acești oameni! Mulțimea este plină de entuziasm. Unii privesc la Isus chiar ca la un rege care ar putea să împlinească așteptările și care ar putea să-i scape de toate problemele. Ei sunt siguri că îl găsiseră pe cel care îi va elibera de ocupaţia romană. Era regele de care aveau nevoie. Isus cunoaște această intenție a mulțimii și încearcă să evite zarva. Îşi dă seama de această capcană şi nu vrea să-i introducă şi pe ucenici în acest joc. Tocmai de aceea îi trimite spre țărmul celălalt. Deși era destul de târziu, îi zorește pe discipoli să se urce în barcă și să meargă înaintea lui pe țărmul celălalt al lacului, spre Betsaida. Imediat după aceasta el dă drumul mulțimii. Se cuvenea, într-un fel, ca ucenicii să rămână şi să zăbovească puţin ca să se bucure la terminarea evenimentului. În schimb, Isus îi zoreşte să urce în barcă şi să treacă înaintea lui pe celălalt mal. Nu vrea ca ucenicii să se culce pe laurii succesului  şi să uite de drumul pe care îl au de făcut.

Apoi Isus se urcă pe munte ca să se roage. Cunoaştem cu toţii intensitatea acestei rugăciuni. El vorbeşte cu Tatăl de la inimă la inimă; cere lumină şi putere pentru a-şi continua misiunea sa.

Este deja noapte, târziu. Barca în care se găsesc ucenicii săi se află în mijlocul mării și este zguduită de valurile puternice ale mării. Furtună, spaimă și teamă! Situația lor era una critică. Ca pescari sunt experţi în ale mării. O adevărată încercare! Pentru ei lumina răsăritului era încă departe. Sfântul Matei povestește că în acea noapte, spre dimineață, discipolii îl văd pe Isus umblând pe mare, însă nu îl recunosc. Sunt îngroziți. Pe moment ei cred că văd o fantasmă. Spaima lor era enormă şi încep să strige de frică. Atunci, cel care umblă pe mare se face recunoscut prin expresie pronunţată de Dumnezeu pe muntele Sinai atunci când i s-a arătat lui Moise: „Eu sunt” (Ex 3,14). „Isus le-a vorbit: «Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!»” (v. 27).

Matei ne invită la o lectură în cheie pascală. Cine ar putea fi acela care să ne vină în întâmpinare şi să ne readucă pacea? Isus care merge pe mare vine să ne facă să înţelegem că aceste puteri ale întunericului nu au nici o priză asupra lui. El ne descoperă că adevăratul Dumnezeu este învingător asupra morții şi a păcatului. Ajutorul milostiv și intervenția lui Cristos sunt absolut necesare pentru a salva această comunitate în plină criză. Barca lovită de valuri, teama ucenicilor, cuvintele lui Isus şi strigătul lui Petru, toate acestea ne fac să înţelegem că episodul vrea să fie un simbol al comunităţii creştine care trece prin greutăţi. Dar nu este nici o teamă: este Domnul... Important este să aveam credinţă şi să ne rugăm asemenea lui Petru: „Doamne, salvează-mă!” Acea mână întinsă către Petru vă fi și salvarea noastră. Atunci totul se calmează şi exclamăm uimiți cu centurionul de sub cruce: „Cu adevărat acesta este Fiul lui Dumnezeu!” (Mt 27,54).

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

A descoperi pe adevăratul Dumnezeu [XIX TPA (A) - 13.08.2017]

Isus merge pe apă.

Evanghelia Matei 14,22-33: În acel timp, după ce Isus a săturat mulţimile, îndată i-a zorit pe discipoli să urce în barcă şi să meargă înaintea lui pe ţărmul celălalt, până ce el va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, s-a urcat pe munte singur, ca să se roage. Când s-a înserat, era acolo singur. Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Pe la straja a patra din noapte, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige. Dar Isus le-a vorbit îndată: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” Atunci Petru, răspunzând, i-a zis: „Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă!” El i-a zis: „Vino!” Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus. Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?” Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat, iar cei care se aflau în barcă l-au adorat spunând: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!”

Omilie

Textele biblice din această duminică ne invită să ne corijăm de o idee pe care ne-o facem despre Dumnezeu. Ceea ce a făcut și profetul Ilie pe muntele Horeb (Sinai). Îl reprezentau ca un Dumnezeu al puterilor. Credea că îl găsește în uragan apoi în cutremur. Dar Domnul nu a fost nici într-unul sau altul. După aceea, a fost un murmur de briza lejeră. Este aici că Ilie descoperă pe adevăratul Dumnezeu. El, care credea că salvarea onoarei lui Dumnezeu prin masacrarea „necredincioşilor”, acum descoperă că a fost pe o pistă greşită. Adevăratul Dumnezeu este iubire și milostivire. Nu iubim decât în a spune ceva despre el.

Apostolul Paul și el se înșeală cu privire la Dumnezeu. Iniţial este un persecutor violent cu creştinii. Dar într-o zi, el l-a întâlnit pe Isus pe drumul Damascului. Pentru el a fost punctul de plecare al veritabilei convertiri. Această extraordinară descoperire, el ar dori s-o împărtăşească cu fraţii săi de comunitate ebraică. Dar aceștia din urmă refuză să-l recunoască pe Isus drept Mesia. Paul și-a exprimat durerea în faţa necredinţei lor. Aceștia nu au acceptat să recunoască privilegiul de a fi poporului ales și va fi lărgit la păgâni care și-au pus credinţa lor în Dumnezeu. Ei nu înţeleg că dacă Cristos și-a dat Trupul şi și-a vărsat Sângele său este pentru ei şi pentru mulţime.

Cu Evanghelia, Isus însuşi vine să pună lucrurile „la locul” lor. Să ne amintim: el vine să înmulţească pâinile pentru a hrăni o mulţime înfometată. Imaginaţi-vă ațâțarea la toți acești oameni! Unii şi alţii se gândesc că au găsit regele care-i va eliberarea de sub ocupanții străini. Isus îşi dă seama de această cursă şi face totul pentru a îi face pe discipolii săi să nu intre în acest joc. Acesta este pentru a-i trimite urgent pe malul celălalt. Prin acest eveniment, el vrea să ne facă să înţelegem că Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Nu corespunde ideii pe care ne-o facem noi înşine. Pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să părăsim micile noastre conforturi, convingerile, obiceiurile noastre. Cristos ne dă întâlnire pe „cealaltă parte”, pe un drum necunoscut.

După ce a trimis departe mulţimile, Isus s-a retras singur pe munte să se roage. El ne învaţă că este acolo, în rugăciune, că ne poate adapta la Dumnezeu şi la planul său de iubire. Ca și Ilie, ca și Paul, ca și apostolii riscăm să facem false idei despre adevăratul Dumnezeu. Dar dacă noi vom lua timp de a-l întâlni în rugăciune, înţelegem mai bine ceea ce aşteaptă el de la noi. De la inimă la inimă, cu el, credinţa noastră se purifică.

În timp ce Isus se roagă pe munte, discipolii traversau mare. Şi, iată că vine furtuna. Barca este bătută de valuri. „Spre sfârşitul nopţii, Isus a venit la ei pe mare”. Discipolii sunt îngroziți. Ei cred că este o „fantomă”. Viaţa noastră de astăzi se aseamănă cu această trecere a mării. Suntem angajați pentru a trece spre „celălalt mal”, unde Isus ne dă întâlnire. Această barcă despre care ne vorbește Evanghelia, este a lui Petru, este Biserica lui Isus Cristos. De-a lungul secolelor, ea a cunoscut furtuni, violenţe şi persecuţii.

Marea dezlănțuită simbolizează moartea. Reprezintă locul puterilor răului. Isus care merge pe mare vine să ne facă să înţelegem că răul nu are nici o priză asupra lui. Ne revelează că adevăratul Dumnezeu este învingător asupra morții şi a păcatului. Atunci când totul merge rău, noi riscăm să credem că Dumnezeu ne-a abandonat. Dar el este acolo, prezent; și ne spune: „vino!” Vede îndoielile, temerile noastre atunci când ne confruntăm cu furtuna. Dar el este acolo pentru a ne linişti şi a ne învaţă speranţa.

Dacă în primim pe Cristos în barca vieţii noastre, ştim că putem conta pe el. Suntem uniți în credinţă în el. El nu ne cere decât să ne alăturăm cu inima vieții noastre, în îndoielile noastre. El nu încetează să ne ţină de mână. Biserica este aceasta barca care trebuie să înfrunte furtunile. Ceea ce salvează nu sunt calităţile nici curajul membrilor sale, dar credinţa care le permite să avanseze în întuneric. Credinţa ne dă siguranța prezenţei lui Isus de partea noastră.

Şi mai presus de toate acestea, să nu uităm: în fiecare duminică, Isus ne invită la Euharistie. El ne oferă Trupul şi Sângele său pentru a ne face puternici în încercări. Cu el, noi putem continua drumul nostru cu mult curaj. Şi la sfârşitul Liturghiei suntem trimiși pentru a fi martori și mesageri ai acestei vești bune. Împreună cu unul cu altul putem face această mărturie de credinţă: „Cu adevărat, tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6991-homelie-du-19eme-dimanche-13-aout/).

Laurențiu, diaconul, îndură martiriul

Martiriul sfântului Laurențiu 

de Titian

Tot ce poate omenirea inventa în oarba-i ură,
Laurențiu, diaconul, ca un sfânt erou îndură.
Glorioasă este fila ce martirul o înscrie
Nu pe piatră sau hârtie, ci o sapă-n carne vie.

Laurențiu e la Roma unul din bărbații care

Stau mereu, slujind cu râvnă, lângă sfintele altare;
Sunt bărbați cu faimă bună; șapte sunt, și-s buni cu toții,
Dar mai bun e Laurențiu, el își pune-n umbră soții.

Luptător viteaz, cu forța de la sânul mamei suptă,

Nu se teme de pericol, cu curaj s-aruncă-n luptă;
N-are-n mâini vreo armă, totuși, el învinge, e mai tare
Decât cei ce pe grătare îi pun trupul la frigare.

Mare sfinte Laurențiu, azi, privindu-te în slavă,
Cinstitorii îți admiră pe pământ purtarea-ți bravă.
Pentru moartea-ți glorioasă, dă-le forța să înfrunte
Lupta zilnică a vieții și durerile mărunte.

Cu credința care-nvinge toate-n cale și răzbate,
Cucerești prin luptă cerul, cu asalt, ca pe-o cetate.
Domnu-ți pune-n mână sceptrul și pe frunte diademă;
Ceru-ntreg îți recunoaște demnitatea ta supremă.

Preamărit să fie Tatăl, ca și Fiul, totdeauna,

Ca și Duhul și Treimea ce ți-a pus pe cap cununa.
Mijlocirea ta din ceruri mântuirea ne-o obțină,
Să putem și noi ajunge în lăcașul de lumină. Amin.

(breviar: http://ercis.ro/liturgie/breviar.asp).

---

„Să ne bucurăm, deci, preaiubiţilor, cu bucurie spirituală, şi să-l preamărim, prin sfârşitul preafericit al acestui ilustru erou, pe Domnul care este minunat în sfinţii săi şi ne dă prin ei ajutor şi, în acelaşi timp, exemplu; el a făcut să strălucească gloria sa în întreaga lume din Orient până în Occident, prin strălucirea orbitoare a luminii leviţilor, şi tot atât de renumită este Roma, prin Laurenţiu, cât de mare este Ierusalimul prin Ştefan” (dintr-o omilie a sfântului Leon cel Mare. Cit. in. G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno/VIII, Ed. Segno, Udine 1991, pag. 94-95).

---