A descoperi pe adevăratul Dumnezeu [XIX TPA (A) - 13.08.2017]

Isus merge pe apă.

Evanghelia Matei 14,22-33: În acel timp, după ce Isus a săturat mulţimile, îndată i-a zorit pe discipoli să urce în barcă şi să meargă înaintea lui pe ţărmul celălalt, până ce el va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, s-a urcat pe munte singur, ca să se roage. Când s-a înserat, era acolo singur. Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Pe la straja a patra din noapte, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige. Dar Isus le-a vorbit îndată: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” Atunci Petru, răspunzând, i-a zis: „Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă!” El i-a zis: „Vino!” Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus. Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?” Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat, iar cei care se aflau în barcă l-au adorat spunând: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!”

Omilie

Textele biblice din această duminică ne invită să ne corijăm de o idee pe care ne-o facem despre Dumnezeu. Ceea ce a făcut și profetul Ilie pe muntele Horeb (Sinai). Îl reprezentau ca un Dumnezeu al puterilor. Credea că îl găsește în uragan apoi în cutremur. Dar Domnul nu a fost nici într-unul sau altul. După aceea, a fost un murmur de briza lejeră. Este aici că Ilie descoperă pe adevăratul Dumnezeu. El, care credea că salvarea onoarei lui Dumnezeu prin masacrarea „necredincioşilor”, acum descoperă că a fost pe o pistă greşită. Adevăratul Dumnezeu este iubire și milostivire. Nu iubim decât în a spune ceva despre el.

Apostolul Paul și el se înșeală cu privire la Dumnezeu. Iniţial este un persecutor violent cu creştinii. Dar într-o zi, el l-a întâlnit pe Isus pe drumul Damascului. Pentru el a fost punctul de plecare al veritabilei convertiri. Această extraordinară descoperire, el ar dori s-o împărtăşească cu fraţii săi de comunitate ebraică. Dar aceștia din urmă refuză să-l recunoască pe Isus drept Mesia. Paul și-a exprimat durerea în faţa necredinţei lor. Aceștia nu au acceptat să recunoască privilegiul de a fi poporului ales și va fi lărgit la păgâni care și-au pus credinţa lor în Dumnezeu. Ei nu înţeleg că dacă Cristos și-a dat Trupul şi și-a vărsat Sângele său este pentru ei şi pentru mulţime.

Cu Evanghelia, Isus însuşi vine să pună lucrurile „la locul” lor. Să ne amintim: el vine să înmulţească pâinile pentru a hrăni o mulţime înfometată. Imaginaţi-vă ațâțarea la toți acești oameni! Unii şi alţii se gândesc că au găsit regele care-i va eliberarea de sub ocupanții străini. Isus îşi dă seama de această cursă şi face totul pentru a îi face pe discipolii săi să nu intre în acest joc. Acesta este pentru a-i trimite urgent pe malul celălalt. Prin acest eveniment, el vrea să ne facă să înţelegem că Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Nu corespunde ideii pe care ne-o facem noi înşine. Pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să părăsim micile noastre conforturi, convingerile, obiceiurile noastre. Cristos ne dă întâlnire pe „cealaltă parte”, pe un drum necunoscut.

După ce a trimis departe mulţimile, Isus s-a retras singur pe munte să se roage. El ne învaţă că este acolo, în rugăciune, că ne poate adapta la Dumnezeu şi la planul său de iubire. Ca și Ilie, ca și Paul, ca și apostolii riscăm să facem false idei despre adevăratul Dumnezeu. Dar dacă noi vom lua timp de a-l întâlni în rugăciune, înţelegem mai bine ceea ce aşteaptă el de la noi. De la inimă la inimă, cu el, credinţa noastră se purifică.

În timp ce Isus se roagă pe munte, discipolii traversau mare. Şi, iată că vine furtuna. Barca este bătută de valuri. „Spre sfârşitul nopţii, Isus a venit la ei pe mare”. Discipolii sunt îngroziți. Ei cred că este o „fantomă”. Viaţa noastră de astăzi se aseamănă cu această trecere a mării. Suntem angajați pentru a trece spre „celălalt mal”, unde Isus ne dă întâlnire. Această barcă despre care ne vorbește Evanghelia, este a lui Petru, este Biserica lui Isus Cristos. De-a lungul secolelor, ea a cunoscut furtuni, violenţe şi persecuţii.

Marea dezlănțuită simbolizează moartea. Reprezintă locul puterilor răului. Isus care merge pe mare vine să ne facă să înţelegem că răul nu are nici o priză asupra lui. Ne revelează că adevăratul Dumnezeu este învingător asupra morții şi a păcatului. Atunci când totul merge rău, noi riscăm să credem că Dumnezeu ne-a abandonat. Dar el este acolo, prezent; și ne spune: „vino!” Vede îndoielile, temerile noastre atunci când ne confruntăm cu furtuna. Dar el este acolo pentru a ne linişti şi a ne învaţă speranţa.

Dacă în primim pe Cristos în barca vieţii noastre, ştim că putem conta pe el. Suntem uniți în credinţă în el. El nu ne cere decât să ne alăturăm cu inima vieții noastre, în îndoielile noastre. El nu încetează să ne ţină de mână. Biserica este aceasta barca care trebuie să înfrunte furtunile. Ceea ce salvează nu sunt calităţile nici curajul membrilor sale, dar credinţa care le permite să avanseze în întuneric. Credinţa ne dă siguranța prezenţei lui Isus de partea noastră.

Şi mai presus de toate acestea, să nu uităm: în fiecare duminică, Isus ne invită la Euharistie. El ne oferă Trupul şi Sângele său pentru a ne face puternici în încercări. Cu el, noi putem continua drumul nostru cu mult curaj. Şi la sfârşitul Liturghiei suntem trimiși pentru a fi martori și mesageri ai acestei vești bune. Împreună cu unul cu altul putem face această mărturie de credinţă: „Cu adevărat, tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6991-homelie-du-19eme-dimanche-13-aout/).

Laurențiu, diaconul, îndură martiriul

Martiriul sfântului Laurențiu 

de Titian

Tot ce poate omenirea inventa în oarba-i ură,
Laurențiu, diaconul, ca un sfânt erou îndură.
Glorioasă este fila ce martirul o înscrie
Nu pe piatră sau hârtie, ci o sapă-n carne vie.

Laurențiu e la Roma unul din bărbații care

Stau mereu, slujind cu râvnă, lângă sfintele altare;
Sunt bărbați cu faimă bună; șapte sunt, și-s buni cu toții,
Dar mai bun e Laurențiu, el își pune-n umbră soții.

Luptător viteaz, cu forța de la sânul mamei suptă,

Nu se teme de pericol, cu curaj s-aruncă-n luptă;
N-are-n mâini vreo armă, totuși, el învinge, e mai tare
Decât cei ce pe grătare îi pun trupul la frigare.

Mare sfinte Laurențiu, azi, privindu-te în slavă,
Cinstitorii îți admiră pe pământ purtarea-ți bravă.
Pentru moartea-ți glorioasă, dă-le forța să înfrunte
Lupta zilnică a vieții și durerile mărunte.

Cu credința care-nvinge toate-n cale și răzbate,
Cucerești prin luptă cerul, cu asalt, ca pe-o cetate.
Domnu-ți pune-n mână sceptrul și pe frunte diademă;
Ceru-ntreg îți recunoaște demnitatea ta supremă.

Preamărit să fie Tatăl, ca și Fiul, totdeauna,

Ca și Duhul și Treimea ce ți-a pus pe cap cununa.
Mijlocirea ta din ceruri mântuirea ne-o obțină,
Să putem și noi ajunge în lăcașul de lumină. Amin.

(breviar: http://ercis.ro/liturgie/breviar.asp).

---

„Să ne bucurăm, deci, preaiubiţilor, cu bucurie spirituală, şi să-l preamărim, prin sfârşitul preafericit al acestui ilustru erou, pe Domnul care este minunat în sfinţii săi şi ne dă prin ei ajutor şi, în acelaşi timp, exemplu; el a făcut să strălucească gloria sa în întreaga lume din Orient până în Occident, prin strălucirea orbitoare a luminii leviţilor, şi tot atât de renumită este Roma, prin Laurenţiu, cât de mare este Ierusalimul prin Ştefan” (dintr-o omilie a sfântului Leon cel Mare. Cit. in. G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno/VIII, Ed. Segno, Udine 1991, pag. 94-95).

---

Crucea este înălţată ca să arate cerul

9 august - Sfânta Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein),

fecioară, martiră, patroană a Europei

„Au luptat o luptă dură împotriva naturii proprii, pentru ca viaţa păcatului în ei să moară şi să dea spaţiu vieţii Duhului. În această luptă se cere cea mai mare tărie. Însă crucea nu este scop; crucea este înălţată ca să arate cerul. Nu numai că este semn, dar este chiar armura nebiruită a lui Cristos”. (Tereza Benedicta a Crucii, „Scientia Crucis” în Werke, I, Friburgi in Br. 1983, 15‑16 în Maria di Lorenzo: www.santiebeati.it.).

Sfântul Dominic (1170-1221), preot

Sfântul Dominic (1170–1221), portrayed in the Perugia Altarpiece by Fra Angelico.

Galleria Nazionale dell'Umbria, Perugia.

Astăzi sărbătorim de sfântul Dominic de Guzmán, preot. Studiul şi sărăcia sunt cei doi pivoţi ai ordinului dominican, programul de viaţă al fraţilor „cerşetori” care îmbracă haina sfântului Dominic, contemporan cu un alt mare sfânt fondator: sfântul Francisc de Assisi. Amândoi au lăsat în istorie o amprentă de neşters, cu toată scurtimea duratei existenţei lor pământeşti: Francisc a murit la 44 de ani, iar Dominic la 51 de ani.  S-a născut în Vechea Castilie (acum pn Spania) în jurul anului 1170 şi a murit la Bologna, la 6 august 1221. Sfântul Dominic a dat mare importanţă studiului pentru misiunea apologetică a fraţilor predicatori.

Din familie nobilă, „de statură medie, cu trup firav dar un chip frumos”, şi-a obişnuit, încă de la vârsta tânără, cu pocăinţa. Singura bogăţie erau cărţile, pe care totuşi nu a ezitat să le vândă, într-un an de foamete, pentru a putea împărţi hrană celor înfometaţi. Pentru erudiţia şi pasiunea pentru carte, episcopul de Osma l-a numit în rândul canonicilor săi. S-a distins prin corectitudine, zel, punctualitate în îndatoriri şi spirit de sacrificiu. Viaţa sa a avut o cotitură decisivă. Tânărul canonic, ieşind din hotarele Castiliei Vechi, chiar din sudul Franţei, ia cunoştinţă de o criză spirituală profundă: numeroşi credincioşi părăseau Biserica Catolică şi aderau la eretici: albigenzii, catarii și valdezii, destul de răspândiţi în sudul Franței, iar cu doctrina lor gnostică şi maniheistă aveau mari succese în rândul poporului, mai ales al femeilor, prin puritatea ostentativă şi prin sărăcia vieţii lor. Profesau o viaţă de sărăcie evanghelică, dar excludeau ierarhia, sfintele sacramente cu formele cultului catolic.  

Sfântul Dominic a avut atunci ideea de a fonda un ordin de fraţi săraci şi studioşi pentru ca să poată predica învățătura creştină nu numai prin cuvinte, ci prin exemplul vieţii lor, fără suspiciunea vreunui interes material. A dat primul exemplul, mergând cu picioarele goale, dormind pe pământ, postind şi trăind din pomenii. Nu a urmărit să formeze o elită de intelectuali, ci de vestitori ai evangheliei, iar în peregrinările sale se oprea pentru puţin timp cu plăcere chiar şi cu cei mai umili căruţaşi „propunându-le tuturor să vorbească despre Dumnezeu”. Honoriu al III-lea a aprobat „Ordinul Predicatorilor”, care urma regula sfântului Augustin.

„În Dominic am aflat un om care a trăit pe deplin viaţa apostolilor; nu am nici un dubiu că el este pus alături de ei în slava cerească”: sunt cuvintele papei Grigore al IX-lea în ziua canonizării sale.

† Schimbarea la fața a Domnului (A): În gloria lui Dumnezeu [duminică, 6 august 2017]

Schimbarea la față a lui Cristos - de Francesco Zuccarelli. 

În gloria lui Dumnezeu

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 08:00 (6 august 2017)

Lecturi: Daniel 7,9-10.13-14; 2Petru 1,16-19; Evanghelia Matei 17,1b-9.

Omilie

Astăzi este sărbătoarea Schimbării la faţă a Domnului: este unul dintre evenimentele cele mai importante din viaţa lui Cristos, manifestarea misterului care ascunde omul, Isus din Nazaret, în gloria lui Dumnezeu.

În prima lectură luată din Cartea lui Daniel (Dan 7,9-10.13-14), profetul, după ce a prezentat viziunea despre cele patru animale, acum prezintă viziunea „unui fiu al omului”: este ființa umană. Probabil mesajul acestor viziuni este că într-o lume dominată de violență – aceste animale sunt simbolul puterilor antice ale Orientului ce se ocupă cu războiul – doar într-o lume în care prevalează binele și armonia se dă posibilitatea  supraviețuirii omului. Trebuie să vedem vestea cea bună pe care ne-o dă: se anunţă judecata marilor imperii, eliberarea poporului Domnului şi venirea împărăţiei sale. „S-a aşezat la judecată şi cărţile au fost deschise” (v. 10). Și „iată, cineva ca un Fiu al Omului venea pe norii cerului!” (v. 13). Semnificația acestei expresii este exprimarea simbolului: apariția unei ființei umane în comparație cu cele precedente – patru bestii. Acestea urcau din profundul abisului, adică al răului. Fiul Omului venea din cer, adică dintr-un loc al binelui, de la Dumnezeu, din lumină. Se face referință la „norii cerului”. El este cu Dumnezeu pe norii cerului, în plinătatea gloriei sale. După cum animalele sunt imaginii ale împărățiilor păgâne, duşmanii lui Dumnezeu, la fel omul –  „fiul omului” [bar nashà] în aramaică, limba lui Daniel – exprimă prietenii Domnului, adică cei drepți. În literatura iudaică și în Noul Testament acest text desemnează figura Mesiei, adică a lui Isus Cristos, „Fiul Omului”, refuzând să se lase închis într-o definiție prea rigidă a misiunii sale (spre exemplu cea politică). El este un om ca alți oameni, dar cu „totul altul”. Această relatare ne pregăteşte pentru evenimentul Transfigurării – Schimbării la față a Domnului.

În cea de-a doua lectură (2Pt 1,16-19), apostolul Petru încearcă să răspundă la câteva probleme din prima comunitate creștină,  tulburată de învăţăturile falșilor  înțelepți. Avem mărturia lui Petru cu privire la schimbarea la față a Domnului. El ține să precizeze că cuvântul său nu are nimic de a face cu povestirile imaginare, cu „basme bine ticluite”, care în greacă vine redat cu termenul mythoi, în românește „mit”. Mitul vine prezentat ca rodul al imaginației umane. Petru revindecă forța autenticității mărturiei sale: „Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt” (v. 18). „Noi am contemplat… noi am auzit...” Este descoperirea adevăratului Cristos, acea „candelă ce străluceşte în loc întunecos până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (v. 19).  În lumina mărturisirii lui Petru, noi creştinii de astăzi credem că Isus a fost transfigurat şi înviat; avem încredere în mărturia apostolilor care au văzut gloria sa. Manifestarea lui Cristos este o probă și o confirmă „cuvântul profetic”, adică toată Scriptura care vorbește despre Mesia.

În Evanghelie după Matei (Mt 17,1b-9), schimbarea la față are loc după prima vestire a morţii lui Isus (Mt 16,21). Această vestire tulbură capetele discipolilor, mai ales a lui Petru (Mt 16,22-23). Aşteptau un mesia glorios. Crucea era o piedică pentru a crede în Isus. Schimbarea la față unde Cristos apare glorios pe vârful muntelui, era pentru ei un ajutor ce putea depăşi trauma crucii şi descoperind pe adevăratul Mesia. Într-o dimineaţă, Isus ia cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi urcă pe munte înalt. Trebuie să ştiţi că în Biblie, munte reprezintă locul de apropiere a lui Dumnezeu şi de întâlnirea cu el. Isus vrea să le dea un semn care să le permită să reziste în faţa încercărilor. El ştie că are de luptat cu ucenicii ca să-și schimbe mentalitatea, deoarece ei încă se gândeau să-l urmeze pe un Mesia eliberator, politic, care se ocupă de restaurarea monarhiei în Israel. Pentru a-i ajuta să realizeze această schimbare, el le va arăta o parte din splendoarea sa divină.

Acolo apostolii descoperă pe Isus transfigurat și luminos. Fața sa devine așa de radiantă şi hainele așa de luminoase că Petru e uimit în fața acestei revelații și are o reacție spontană. „Dacă vrei, voi face aici trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie” (v. 4). Simbolul cortului, după cum se știe, are o valoare profundă îndreptată spre prezenta lui Dumnezeu [aluzie la shekinah în ebraică – „prezența” divină]. Petru tinde să pună pe același plan Cuvântul lui Dumnezeu pentru Moise – legea, pentru Ilie – profeția, pentru Isus – Evanghelia. Dar, iată că răsună vocea Tatălui: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” (v. 5). Glasul Domnului corectează această interpretare și îi dă numai lui Cristos valoarea de „cort” al prezenței divine. Este important pentru noi acest cuvânt: „Ascultați-l!” Trebuie să ascultăm de Isus. Nu este cuvântul papei, nici al episcopilor nici al preoţilor; este cuvântul lui Dumnezeu însuşi spus nouă tuturor…

Miraculosul în schimbarea la faţă este că un om cu un trup ca al nostru răspândeşte o lumină divină. Peste un timp discipolii vor vedea un Cristos desfigurat care geme sub lovituri de ură… Un Isus atât de desfigurat în agonia sa, încât Evangheliile spun că a transpirat sânge… Atât de suferind încât se adresează Tatălui în rugăciune: „Tată, dacă este posibil, îndepărtează acest potir de la mine!” Cristos, a cărui faţă avea să fie desfigurată de suferinţă, vrea să le spună discipolilor: va veni cu siguranţă ziua învierii, dar mai întâi trebuie să trec obligatoriu prin moarte. Dar iată, acum vă arăt rezultatul acestei „treceri” a învierii: chipul meu este transfigurat de iubirea Tatălui.

Celebrul „vicar” a lui Bernanos declară: „Eu nu sunt ambasadorul lui Dumnezeu asupra filosofilor. Eu sunt slujitorul lui Isus Cristos”.  Nu este suficient să fim „religioși”, trebuie să fim „creștini”, adică martori ai lui Cristos și ai iubirii sale.

Putem spune deci că schimbarea la faţă a fost o modalitate folosită de Dumnezeu pentru a-i scoate pe discipoli din criza de credinţă prin care treceau. Cauza crizei credinţei lor era modul în care vedeau oamenii şi lucrurile de lângă ei. Dumnezeu i-a ajutat să iasă din această situaţie luminându-le vederea: să vadă lumea cu ochii lui Dumnezeu. Văzută de jos, în lumina umană, obişnuită, persoanele şi lucrurile pot părea plicticoase, banale ori respingătoare. Dar văzute de sus, în lumina divină, aceleaşi persoane şi aceleaşi lucruri devin mai strălucitoare, mai plăcute. Experienţa vederii adevăratei naturi a persoanelor şi lucrurilor poate fi numită o experienţă a transfigurării, a schimbării la față. Să ne ajute, Domnul, să vedem lucrurile de sus, din lumina lui Dumnezeu!

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

Schimbarea la față a Domnului (A) : „Ascultați-l…” [06.08.2017]

Transfiguration by Lodovico Carracci.

Evanghelia Matei 17,1b-9: În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina. Şi iată că le-au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus! Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus şi atingându-i, le-a zis: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!” Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!”

Omilie

În această sărbătoarea a Schimbării la faţă a Domnului, liturgia ne propune textele biblice care ne vorbesc de gloria lui Dumnezeu. Primul este luat din Cartea lui Daniel din Vechiul Testament. Este un text puțin cam derutant pentru cei care-l descoperă; dar trebuie să vedem vestea cea bună pe care ne-o lasă el: anunţă judecata imperiilor mondiale, eliberarea poporului lui Dumnezeu şi venirea împărăţiei sale. Această relatare ne pregăteşte pentru evenimentul Transfigurării – Schimbării la față.

În a doua lectură, avem mărturia apostolului Petru. El ține să precizeze că cuvântul său nu are nimic de a face cu povestirile imaginare. El revindecă cu o forță autenticitatea mărturia sale: „Noi am contemplat… Noi am auzit...”. Noi creştinii de astăzi credem în Isus transfigurat şi înviat pentru că avem încredere în mărturia celor care au văzut gloria sa.

Cu Evanghelia intrăm în evenimentul Schimbarea la faţă. Isus a luat cu el pe Petru, Iacob şi Ioan; şi i-a dus pe un munte înalt. Trebuie să ştiţi că în Biblie, munte reprezintă locul de apropierea de Dumnezeu şi de întâlnire intimă cu el. Este de fapt locul de rugăciune în prezența lui Dumnezeu. Acolo apostolii descoperă pe Isus transfigurat și luminos. Fața sa devine așa de radiantă şi hainele așa de luminoase că Petru e uimit. El voia să rămână aici pentru a fixa acest eveniment.

Dar, iată că răsună vocea Tatălui: „Acesta este Fiul meu preaiubit. Ascultați-l!” Acest cuvânt este important. Noi trebuie să ascultăm de Isus. Nu este cuvântul papei nici a episcopilor nici a preoţilor; este cuvântul lui Dumnezeu însuşi spus nouă tuturor. Este important, chiar şi în timpul vacanţelor. Domnul este în centrul vieţilor noastre, a răgazurilor şi a grijilor noastre. Dar prea adesea suntem în altă parte. Organizăm viaţa noastră în afară de el.

Suntem discipolii lui Cristos, suntem chemaţi să fim persoane care ascultă de glasul lui şi care ia în serios cuvintele sale. Pentru a asculta de Isus, trebuie să fim aproape de el, este nevoie să-l urmăm, este necesar să-i primim învăţătura sa. Ceea ce făceau mulţimile din Evanghelie care-l urmau pe drumurile Palestinei. Mesajul pe care îl transmitea era învăţătura Tatălui. Această învăţătură, noi putem s-o găsim în fiecare zi în Evanghelie; când noi o citim, este chiar Isus care ne vorbeşte, Cuvântul său pe care noi îl ascultăm.

În acest episod al Schimbări la față, găsim două momente semnificative: urcarea şi coborârea. Domnul ne cheamă departe, pentru a urca pe munte. Să ne înțelegem: nu este a face alpinism, dar a găsi un loc de liniște și de reculegere pentru a percepe mai bine vocea Domnului.  Ceea ce facem în rugăciune. În timpul verii, mulţi aleg să-şi petreacă câteva zile într-o mănăstire. Au nevoie de acest timp de reînnoire pentru viaţa lor creştină.

Dar nu putem sta aici. Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune ne determină „să coborâm” de pe  munte. Suntem invitaţi să ne întoarcem jos, în câmpie şi să ne alăturăm lumii din care trăim. Găsim pe cei împovăraţi de greutatea poverii, a bolii, a nedreptăţii, a ignoranţei, a sărăciei materiale şi spirituale.

Suntem trimiși pentru a fi martori şi mesagerii speranţei care ne însuflețește. Acest cuvânt pe care l-am primit trebuie să crească în noi. Nu se realizează în noi dacă nu-l proclamăm. Dacă l-am acceptat, nu pentru a fi păstrat dar pentru a-l da la alții; aceasta este viaţa creştină: să-l primim pe Isus şi să-l dăm la alții.

În câteva zile, sărbătorim Adormirea Maicii Domnului. Ea este aici pentru a ne invita să ascultăm de Isus şi în fiecare zi să facem ceea ce ne va spune el. Într-adevăr putem să avem încredere în ea. Cu ea vom învăța „să urcăm” prin rugăciune. După ce am fost impregnați de Iubire care este în Dumnezeu, ne putem „cobor” pentru a comunica acestei lumii care într-adevăr are nevoie de dragoste. Cu Cristos şi cu Maria vom aduce mărturie, vom da roade.

Să facem din propriile noastre cuvinte acest cântec: „Merge-ți în piețele lumii și în piețele din fața bisericii… Merge-ți în piețele lumii, aici căutați-mi prietenii!” Amin.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6983-fete-de-la-transfiguration-du-seigneur/).

Speranţa! O ţinusem moartă în braţele mele…

„Totul este bine. Nu credeam că e posibilă resemnarea. Şi nu este resemnarea care a venit de fapt. Nu este în natura mea… Nu sunt resemnată, sunt fericită. Nu doresc nimic. Speranţa! O ţinusem moartă în braţele mele… Iată că îmi este dată. Nu-mi este împrumutată de data aceasta, dar îmi este dată. O speranţă vie, numai a mea, care nu se aseamănă cu ceea ce filozofii numesc astfel, mai mult decât cuvântul iubire seamănă cu persoana iubită. O speranţă care este carne din carnea mea. Este un lucru care nu se poate exprima. Ar trebui cuvinte de copilaş”. (Bernanos Georges, Journal d'un curé de campagne, 1165, în Bernanos G., Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961; tradus din limba franceză de I.C.).